Intâmplarea ciudată a unei claseŞi pe cînd clasa vuia, băieţii se băteau, îşi aruncau cărţile, îşi rupeau copertele la caiete sau călcau în picioare creta, intră cu geanta sub braţ Fasolă, nefericitul măscărici. Dar de data asta faţa lui grăsuţă şi plină de bube, inocentă ca luna plină, era puţin
înspăimîntată.
-Bă... zise el trăgîndu-şi sufletul, dar nimeni nu-1 asculta.
- Fa-so-li-că, începură băieţii să scandeze, pe cînd el îşi scotea atît de cunoscutul balonseide albastru, tăiat de o sută de ori cu lama şi cusut tot de atîtea ori de prea-harnica lui mamă.
Dar asta n-avea absolut nici o importanţă.
- Lăsaţi bancurile - zise el. Era aşa de trist, încît se opriră cu
toţii.
- Ce ai? - îl întrebară, pe cînd alţi cîţiva îi agăţau pe spate
o foaie de hîrtie cu o mulţime de porcării.
- Terminaţi - le zise. S-a sinucis.
Şi cum după asta nu pufni în rîs, clasa începu să plutească
într-o linişte colosală.
- Cine, mă? - îl întrebă candidă fata cea mai frumoasă din clasă, oh, şi ce obraji roşii avea şi ce ochi şi ce gură şi aşa mai departe. Adevărul e că era foarte, foarte drăguţă.
-Visu'. Visulică.
- Ce ? - întrebară mai mulţi deodată. Visulică nu era la şcoală, dar asta nu însemna neapărat că s-ar fi sinucis. Zău că nu însemna aşa ceva. Cam în felul ăsta îi răspunseră toţi.
- Am fost ieri pe la el. Vă spun, maică-sa era...
- Cum s-a sinucis ? întrebă o fată de-ajuns de drăguţă, ea era Cadîna, aşa cum mortului îi ziceau Visu' şi prietenului nostru -Fasolică.
-Sub tren. Cică le-a lăsat o scrisoare, nu-ştiu-ce...
- Hai, mă, vorbeşti serios ? - începu un băiat solid şi ţigănos.
- Nu-mi arde de glume răspundea Fasolică şi celălalt îl întreba pe alt ton: Chiar, chiar vorbeşti serios ? - îţi zic că n-am chef de glume, şi tot aşa mai departe.
Mai mult nu ştia nici el. Atît. Şi povesti de o sută de ori tot ce ştia.
- Visu'... ziceau fetele. Nu-mi închipui. Era o prezenţă fami¬liară, ziceau ele, deşi Visulică trecuse mereu nebăgat în seamă. Dacă te gîndeşti bine, dintre băieţii clasei, numai el era capabil să se sinucidă. Din dragoste ? se întrebară ele. Fiecare se simţea gata să-şi ia răspunderea unei asemenea sinucideri. Numai Frumoasa, care era din întîmplare şi naivă, credulă, în sfîrşit -grozavă, nu-şi putea veni în fire. Visu' era o prezenţă liniştitoare, repeta ea. Dar în patru ani, nu schimbaseră amîndoi o sută de cuvinte. în viaţa lui nu schimbase Visu' cu o fată o sută de cuvinte. Maximum douăzeci. Maximum. Deşi era băiat drăguţ. Şi inteligent. Şi spiritual.
Se căznea să-i găsească o mulţime de calităţi.
- Săracu', zicea ea, săracu'. începu şi prima oră.
- De ce lipseşte Aricescu ? - întrebă profesorul de chimie, un om de la ţară care nu prea ştia de glumă.
- S-a sinucis - zise Fasolică şi toată clasa începu să murmure. Şi profesorul nu ştia ce trebuie să facă în asemenea situaţie,
nu era pregătit, aşa că zise „Ei, gata" şi scoase la tablă pe primul nenorocit. Acesta era afectat aşa de tare de moartea lui Visu', încît nu putu îngăima două vorbe.
- Eram prieteni, zise el diplomat şi profesorul - de tot certat cu psihologia - îl crezu şi îl trecu la loc.
-Ei, asta-i, spuse, dacă s-ar sinucide cîte unul în fiecare zi ar însemna să nu mai facem lecţii ?
- Ne-ajută Visu' şi după moarte, făcu un spirit colegul de bancă al Frumoasei şi ea zîmbi, fiindcă nu putea rezista spiritelor
reuşite.
întîrziaţii porniră spre banca lui Fasolică, pentru a culege toate informaţiile şi profesorul simţea în fundul minunatului său
suflet rustic că n-are ce face.
- O aventură sentimentală, zicea bunul prieten al lui Visu', poreclit Vînă-de-bou, care afirma sus şi tare că nu crede baliver¬nele bietului Fasolă. Dar credea; avea cu toate astea chef să rîdă şi nu să păstreze acum momente de reculegere. Avea o prietenă la Bucureşti. Una Carmen. (Dar în realitate, Visu' n-avea nici o prietenă la Bucureşti pe care s-o cheme Carmen; îşi trimitea singur scrisori prin poştă de la această iluzorie iubire.) L-o fi trădat, zicea Vînă-de-bou absent, cu venele bra¬ţului spărgîndu-i pielea.
Cadîna era şi ea foarte şocată. Să se sinucidă, se gîndea -auzi, să se sinucidă. Nu mă aşteptam. Deşi, dacă te gîndeşti... Era la urma urmei băiat bun - îi zise Frumoasei, care aprobă
tristă. Era...
- Formidabil! - explodă copleşit de durere Ţiganu', am jucat acum două luni, ce două luni - una, trei săptămîni - un tenis cu el. Juca aproape bine. Zău, mă...
Cuvintele astea spuneau aşa de multe despre nefericita soartă a unora, despre mizeria umană în general, încît renunţă să
continue.
„Precis - îşi zicea Cadîna, precis că din cauza mea s-a sinucis. Nu mă prinsese el, anul trecut, din greşeală, de mînă cînd eram la film? Săracu', îmi pare rău că nu l-am iubit."
Săracu'! spuse tare.
Orele trecură la fel. „Bine-ar fi să le dea cît mai des prin gînd să se-arunce sub tren", ţipa colegul de bancă al Frumoasei,
„că am duce-o-ntr-o chiuleală! " Şi Frumoasa rîdea, fiindcă-i plăceau spiritele reuşite. -Săracu'! - zise totuşi.
Şi a doua zi primiră, întreaga clasă, o scrisoare.
- De la Visu' - îşi ziseră. Şeful clasei, Barosanu', o luă şi se urcă pe catedră.
- Tăceţi! - le strigă. Daţi-o dracului de treabă.
- Citeşte-o cu intonaţie - zise prietenul Frumoasei. -Du-te-n mata, îi şuieră Barosanu'.
„Precis că le va explica. Le va spune că s-a sinucis fiindcă niciodată nu l-am înţeles." Cadînei îi era oarecum frică, dar se simţea şi foarte mîndră. Un început bun - îşi spunea.
Şi Barosanu' deschise plicul, cu grijă, băgînd un creion în deschizătură.
Dar înăuntru găsiră o foaie albă.