What is autism?

Moderators: camel, jumbo, shakalu, dora, Milena, dominique, moderators

What is autism?

Postby Ada » Fri Apr 27, 2007 9:58 am

O colectie de informatii in limba engleza, foarte bine structurate
aici
Ada
 
Posts: 19
Joined: Wed Nov 09, 2005 11:01 am
Location: Bucuresti

Postby BurnedBrain » Fri Apr 27, 2007 1:53 pm

Fragmentul acesta mi s-a parut cel mai interesant:

1) Autistic People Are All Alike
Myth: If I’ve met an autistic person (or seen the movie Rain Man), I have a good idea of what all autistic people are like.

Fact: Autistic people are as different from one another as they could be. The only elements that ALL autistic people seem to have in common are unusual difficulty with social communication.

2) Autistic People Don't Have Feelings
Myth: Autistic people cannot feel or express love or empathy.

Fact: Many -- in fact, most -- autistic people are extremely capable of feeling and expressing love, though sometimes in idiosyncratic ways! What's more, many autistic people are far more empathetic than the average person, though they may express their empathy in unusual ways.
Sponsored Links

3) Autistic People Don't Build Relationships
Myth: Autistic people cannot build solid relationships with others.

Fact: While it’s unlikely that an autistic child will be a cheerleader, it is very likely that they will have solid relationships with, at the very least, their closest family members. And many autistic people do build strong friendships through shared passionate interests. There are also plenty of autistic people who marry and have satisfying romantic relationships.

4) Autistic People Are a Danger to Society
Myth: Autistic people are dangerous.

Fact: Recent news reports of an individual with Asperger Syndrome committing violent acts have led to fears about violence and autism. While there are many autistic individuals who exhibit violent behaviors, those behaviors are almost always caused by frustration, physical and/or sensory overload, and similar issues. It’s very rare for an autistic person to act violently out of malice.

5) All Autistic People Are Savants
Myth: Autistic people have amazing “savant” abilities, such as extraordinary math skills or musical skills.

Fact: It is true that a relatively few autistic people are “savants.” These individuals have what are called “splinter skills” which relate only to one or two areas of extraordinary ability. By far the majority of autistic people, though, have ordinary or even less-than-ordinary skill sets.

6) Autistic People Have No Language Skills
Myth: Most autistic people are non-verbal or close to non-verbal.

Fact: Individuals with a classic autism diagnosis are sometimes non-verbal or nearly non-verbal. But the autism spectrum also includes extremely verbal individuals with very high reading skills. Diagnoses at the higher end of the spectrum are increasing much faster than diagnoses at the lower end of the spectrum.

7) Autistic People Can't Do Much of Anything
Myth: I shouldn’t expect much of an autistic person.

Fact: This is one myth that, in my opinion, truly injures our children. Autistic individuals can achieve great things -- but only if they're supported by people who believe in their potential. Autistic people are often the creative innovators in our midst. They see the world through a different lens -- and when their perspective is respected, they can change the world.


Hmmm, si am inceput sa am suspiciuni ca 2 dintre cei 4 colegi de birou ar putea avea note autiste, dar la ce sa ma astept intr-o firma de IT :lol:
BurnedBrain
 
Posts: 48
Joined: Thu Mar 22, 2007 10:54 am
Location: Bucuresti

Postby dora » Tue Aug 28, 2007 12:48 pm

dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Oct 05, 2007 1:56 pm

Continutul articolului:
Autismul pare sa fie prezent peste tot in jurul nostru in ultima vreme – in ziare, la TV, chiar si pe afise. Informatiile arata ca rata prezentei sale este in crestere rapida, si fiecare dintre noi cunoaste deja cel putin un copil avand acest „spectru“ de probleme. Si intrucat ultimele noutati sugereaza ca interventia timpurie este critica pentru succesul tratamentului, parintii copiilor de varste tot mai mici sunt atenti la eventualele semne de autism. Va sti pediatrul sa le recunoasca? Dar dumneavoastra? Iata cateva informatii care ne fac sa intelegem ce este autismul.



Specialistii sunt de parere ca interventia timpurie este critica pentru succesul tratamentului unui copil autist. De aceea, parintii copiilor de varste tot mai mici sunt atenti la eventualele semne de autism. Va sti insa pediatrul sa le recunoasca? Dar dumneavoastra? Preocuparea tuturor fata de acest aspect are cote tot mai mari, dar adevarul din spatele ei ar trebui sa va mai usureze grijile. Iata care sunt faptele:

Ce este autismul?

Autismul a fost descris si diagnosticat pentru prima data in anul 1943, iar acestei boli i-au fost asociate trei caracteristici comune copiilor autisti:

Prefera relationarea fata de obiecte in loc de oameni.
Sunt obsedati de mentinerea obiceiurilor (a rutinelor) si a asemanarilor in viata lor.
Au tendinta de a cauta insingurarea completa, inchizandu-se fata de lumea din jurul lor.
Desi s-a spus intotdeauna ca boala reprezinta un „spectru“ sau o arie de probleme, azi acest diagnostic le este pus mai multor copii decat in trecut, copii care au simptome mai mult sau mai putin severe.

De exemplu, copiii care au sindromul Asperger, care presupune un nivel ridicat de inteligenta fara probleme de limbaj, insa cu deficiente sociale, sunt inclusi in spectrul autismului, la fel ca si cei ale caror simptome sunt atat de severe incat cu o generatie in urma ar fi fost cel mai probabil considerati retardati mintal.

Este indiscutabil ca numarul copiilor diagnosticati cu o problema din spectrul autismului a crescut foarte mult fata de statisticile de acum 30 de ani. Dar pe cat de larg raspandite par problemele din spectrul autismului (PSA), acestea afectand cam unul din 150 de copii, conform informatiilor oferite de Centers for Disease Control and Prevention din Statele Unite – expertii sunt de acord ca aceasta nu este o roblema „epidemica“.
Mai cititi:



Cum se detecteaza PSA?

In realitate, este imposibil de comparat autismul din zilele noastre cu cel de acum 10 sau 20 de ani. Nu numai ca medicii stiu mai bine sa detecteze PSA, asa incat diagnosticul este mai frecvent, dar si multi experti spun ca interpretarea spectrului de catre medici a devenit atat de larga incat un diagnostic de autism nu mai este deloc un diagnostic.

„Folosirea termenului a fost largita pana in punctul in care copiilor despre care mi se spunea ca sunt autisti le lipsea deficitul social, care este simptomul de baza“, declara Susan Swedo, doctor in medicina, pediatru si cercetator principal in cadrul programului intern de cercetare asupra autismului al Institutului de Sanatate Mintala a SUA. „Ne aflam in ape tulburi“ in privinta diagnosticarii.

Se manifesta ceea ce se poate numi supra-diagnosticarea, confirma Joe Piven, doctor in medicina, psihiatru la University of North Carolina in Chapel Hill, care conduce UNC Neurodevelopmental Disorders Research Center. Exista multi copii care nu au neaparat autism, dar au simptome „aproape de autism“, declara el – care interfera cu capacitatea lor de a functiona normal. Si, desi cateva comportamente repetitive sau ciudatenii sociale nu inseamna neaparat ca un copil este autist, pot duce la diagnosticarea sa cu autism.

O categorie larga de autisme

Expertii sunt de acord, totusi, ca nu exista ceva numit autism, ci ca exista autisme – o categorie larga de autisme „regresive“ (in care un copil care se dezvolta normal pana la un punct incepe sa regreseze in autism) si tipuri „non-regresive“ (cu probleme care se manifesta inca din primii doi ani de viata), precum si subtipuri ale acestor categorii.

Pentru a ajuta la lamurirea controversei, Institutului de Sanatate Mintala din Statele Unite a lansat in luna septembrie a anului trecut un studiu vast pentru a identifica variantele si a rafina modul in care medicii pun diagnosticul. Asa incat ne putem astepta ca, la fel ca in cazul prevalentei actuale a autismului, in cativa ani sa vedem o prevalenta a diagnosticelor PSA si mai mare.

Grade de afectare

Gravitatea autismului variază de la sever la uşor, iar acesta se intersectează cu diverse nivele de inteligenţă care, şi acestea, variază de la dificultăţi profunde de învăţare, pînă la nivele normale de inteligenţă sau, în cazuri mai rare, la inteligenţă superioară, chiar aproape de genialitate (aşa numiţii ‘savanţi’/ ‘autistic savants’).

Aceştia din urmă au un talent special, “insule de genialitate”, în anumite domenii: de ex., calcule matematice făcute cu o incredibilă viteză , calcule calendaristice (ex. Kim Peek, o enciclopedie –a memorat peste 7,600 cărţi- şi un geniu în calcule calendaristice; el este cel care a inspirat personajul Raymond Babbitt din filmul “Rain Man” ), muzică (ex. cazul lui Leslie Lemke, adult cu tulburare de dezvoltare şi cu paralizie cerebrală, care, deşi nu a studiat pianul, compune muzică şi poate cînta sute de piese după ce le-a auzit o singură dată), artă -desen, pictură, grafică, etc- (ex. Richard Wawro, adult cu autism din Scoţia, pictor recunoscut la nivel internaţional), computere, domenii în care nu sînt necesare comunicarea sau alte abilităţi sociale.

Totuşi, aproximativ 70-75% dintre persoanele cu autism au un nivel scăzut de funcţionare intelectuală (diverse grade de retardare intelectuală, de la uşor la sever) şi adaptativă. Autismul mai poate fi asociat cu alte probleme cum ar fi: epilepsie (25-30% dintre persoanele cu autism) , hiperactivitate, dislexie, paralizie cerebrală, ş.a.

Care sînt caracteristicile tulburărilor din spectrul autismului?

În ciuda a diferitelor cauze organice şi a unei largi varietăţi a manifestărilor clinice, există un tipar comun al disfunctionalităţilor psihofiziologice şi neuropsihologice.

Descrierea tulburărilor din cadrul spectrului autismului se face la trei nivele: biologic (creierul), psihologic (psihicul) şi comportamental. Nu s-au descoperit încă factorii biologici specifici care ar provoca apariţia autismului, deşi cercetările din ultimii ani au relevat existenţa anomaliilor şi disfunctionalităţilor în diverse regiuni şi sisteme ale creierului, diferenţe structurale, funcţionale sau chimice.

Printre teroriile cognitive care încearcă să explice autismul şi variabilitatea comportamentului persoanelor cu autism, cele mai cunoscute sunt: teoria minţii/ “Theory of mind” ( Baron-Cohen, Leslie şi Frith, 1985), teoria slabei coerenţe centrale/ “weak central coherence theory” (Frith, 1989) şi teoria deficitului executiv/ “executive functioning” (Ozonoff s.a., 1991, 1995).

În timp ce teroriile de la primele două nivele sînt încă la nivel de ipoteze (deşi rezultatele cercetărilor privind implicarea anumitor gene în apariţia autismului certifică responsabilitatea factorilor genetici pentru apariţia tulburărilor), există un consens general în ceea ce priveşte simptomele pe baza cărora se face clasificarea tulburărilor din spectrul autismului. Astfel, descrierea comportamentală în cadrul celor două principale sisteme de clasificare, “Clasificarea Internaţională a Bolilor” (1977, 1992) şi “Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale” (1980, 1987, 1994) este aproape identică şi are la bază “triada de deteriorări”/ “triad of impairments” formulată de Lorna Wing (1993) : deteriorări / tulburări la nivelul interacţiunilor sociale, în comunicare şi în imaginaţie, deseori şi printr-un repertoriu restrâns de interese şi comportamente (prezenţa unui comportament înalt obsesiv, repetitiv sau rutinier). Aşadar, nu există o singură caracteristică ce ar putea singură să ducă la stabilirea diagnosticului de autism (tulburare din spectrul autismului), ci existenţa tulburărilor în toate cele trei arii de dezvoltare este tipică pentru autism.

1.Tulburări la nivelul interacţiunilor sociale.

Dificultăţile pe care le au persoanele cu autism la nivelul interacţiunilor sociale cu ceilalţi reprezintă problema centrală a acestei tulburări (principalul simptom) şi totodată principalul criteriu de diagnosticare. Studiile arată că acest deficit este permanent şi este întîlnit indiferent de nivelul intelectual al pesoanei.

Unele persoane cu autism pot fi foarte izolate social; altele pot fi pasive în relaţiile sociale sau foarte puţin interesate de alţii; alţi indivizi pot fi foarte activ angajaţi în relaţiile sociale, însă într-un mod ciudat, unidirecţional sau de o maniera intruzivă, fără a ţine seama de reacţiile celorlalţi. Toate aceste persoane însă au în comun o capacitate redusă de a empatiza, deşi sînt capabili de a fi afectuoşi, însă în felul lor.

Lorna Wing (1996) a delimitat 4 subgrupe de persoane cu autism în funcţie de tipul interacţiunilor sociale, indicator şi al gradului de autism:

grupul celor “distanţi” (‘aloof’), forma severă de autism, unde indivizii nu iniţiază şi nici nu reacţionează la interacţiunea socială, deşi unii acceptă şi se bucură de anumite forme de contact fizic. Unii copii sînt ataşaţi la nivel fizic de adulţi, dar sînt indiferenţi la copiii de aceeaşi vîrstă.
grupul celor “pasivi”(‘passive’), forma mai puţin severă, în care indivizii răspund la interacţiunea socială, însă nu iniţiază contacte sociale;
grupul celor “activi”,dar “bizari” (‘active but odd’), în care indivizii iniţiază contacte sociale, însă într-un mod ciudat, repetitiv sau le lipseşte reciprocitatea; este vorba adesea de o interacţiune unidirecţională, aceştia acordînd puţină atenţie sau neacordînd nici o atenţie reacţiei/răspunsului celor pe care îi abordează;
grupul celor “nenaturali” (‘stilted’), în care indivizii iniţiazã şi susţin contacte sociale, însă într-o manieră foarte formală şi rigidă, atît cu străinii, cît şi cu familia sau prietenii. Acest tip de interacţiune socială se întîlneşte la unii adolescenţi şi adulţi înalt funcţionali.
În cursul evoluţiei lor, indivizii cu autism pot să treacă dintr-un grup în altul datorită dezvoltării, de ex. persoanele înalt funcţionale pot trece la pubertate din grupul celor activi dar bizari, în grupul “pasivilor” sau, în urma unui ajutor sau antrenament specific, cei “distanţi”sau evitanţi pot învăţa să tolereze şi chiar să se bucure de compania celorlalţi, devenind mai “activi”.

2. Tulburări la nivelul comunicării verbale şi nonverbale.

Problemele de comunicare se manifestă la persoanele cu autism atît în componenta verbală cît şi cea nonverbală a comunicării.

Clara Park descrie limbajul fiicei ei la doi ani şi apoi la 23 de ani.

"La doi ani folosea cuvinte din cînd în cînd dar nu pentru a comunica. La 23 de ani, oricine o aude pe Jane spunînd mai mult de unul- două cuvinte îşi dă seama că ceva nu e în regulă. Ea a învăţat engleza (limba sa maternă) ca pe o limba străină, deşi foarte încet şi o vorbeşte ca un străin. Cu cît e mai prinsă de ceea ce are de spus cu atît vorbirea sa se deteriorează, atenţia ei neputîndu-se concentra atît la ceea ce spune cît şi la felul în care spune. Pronumele se amestecă, ‘tu’ pentru ‘eu’, ‘ea’ pentru ‘el’, ‘ei’ în loc de ‘noi’. Acordurile şi articolele dispar, verbele sunt omise."(Park, 1982)

Comunicarea pre- şi nonverbală

Problemele de comunicare apar la vîrste foarte mici (prima copilărie). Copiii cu tulburări din spectrul autismului nu dezvoltă în mod spontan acel comportament, tipic pentru copiii obisnuiţi, de atenţie comună/ împărtăşită (joint attention, shared attention). Acest comportament presupune indicarea cu degetul către un obiect (alternînd privirea între obiectul respectiv şi adult) ,cu intenţia de a-l obţine, de a spune, comenta ceva despre un obiect, un eveniment sau de a arăta /da cuiva un obiect pentru a împărtăşi interesul pentru acel obiect.

Comportamentele de cerere (“requesting skills”), sînt prezente şi la copiii cu autism, însă în scopuri instrumentale sau imperative, copilul considerîndu-i pe ceilalţi ca agenţi ai acţiunii. Astfel, el poate utiliza contactul vizual împreună cu alte gesturi pentru a indica o jucărie care nu-i mai e la îndemână sau care nu mai merge, a da un obiect unei alte persoane, pentru a căpăta ajutorul unei alte persoane în a obţine un obiect, întinzînd mîna spre obiectul dorit sau luînd mîna adultului şi ducînd-o spre obiectul dorit.

Persoanele care nu comunică verbal nu dezvoltă în mod spontan alternative de comunicare. Acestea trebuie să fie învăţate să folosească un sistem alternativ de comunicare (limbajul semnelor, obiecte-simboluri, fotografii, pictograme, cuvinte scrise, ex.sistemul Picture Exchange Communication Sistem/ PECS.)

Comunicarea verbală

Se estimează că 30-50% dintre persoanele cu autism rămîn funcţional mute de-a lungul vieţii, adică nu dezvoltă un limbaj cu ajutorul căruia să poată comunica, în timp ce alţii pot fi aparent foarte fluenţi în vorbire. Cei care au limbaj încep să vorbească, de regulã, mai tîrziu şi o fac într-un mod neobişnuit, specific: pot fi prezente ecolalia imediată sau întârziată, inversiunea pronominală, neologismele, idiosincraziile.

Structurile gramaticale sunt adesea imature şi includ folosirea repetitivă şi stereotipă a limbajului (de exemplu, repetarea de cuvinte sau expresii indiferent de situaţie; repetarea de versuri aliterate ori de reclame comerciale) ori un limbaj metaforic (un limbaj care poate fi înţeles clar doar de către cei familiarizaţi cu stilul de comunicare al individului). Au, de asemenea, probleme la nivelul formal al limbajului (fonetic, prozodic, sintagmatic- înălţimea vocii, debitul şi ritmul vorbirii sau accentul pot fi anormale, de ex. voce monotonă sau piţigăiată, vorbire “cîntată” sau cu ascensiuni interogative la finele frazelor), dar şi semantic şi pragmatic.

Pentru persoanele cu autism este foarte dificil să aleagă şi să menţină un anumit subiect de conversaţie; par să nu înţeleagă că o conversaţie ar trebui să determine un schimb de informaţii sau că o există are anumite ‘reguli’ ce trebuie respectate (a asculta partenerul, a aştepta să-ţi vină rîndul să vorbeşti, a ‘construi’ pe ceea ce se spune, etc), au dificultăţi în a răspunde adecvat unor cerinţe indirecte, pe care tind să le interpreteze literal, fără să surprindă nuanţele; nu reuşesc să-şi adapteze comunicarea la contexte sociale variate, etc. Chiar şi cei cu autism înalt funcţional sau sindrom Asperger au probleme de limbaj, în special în ceea ce priveşte aspectele sale pragmatice.

Reacţiile emoţionale ale persoanelor cu autism, atunci cînd sunt abordate verbal şi nonverbal de către ceilalţi, sunt de cele mai multe ori inadecvate şi pot consta în: evitarea privirii, inabilitatea de a înţelege expresiile faciale, gesturile, limbajul corporal al celorlalţi, adică tot ceea ce presupune angajarea într-o interacţiune socială reciprocă şi susţinerea acesteia.

Indiferent de abilităţile verbale, persoanele cu autism au, în general, probleme în înţelegerea comunicării şi dificultăţi serioase în înţelegerea şi împărtăşirea emoţiilor celorlalţi.

Ajutând persoanele cu autism să înveţe să comunice, indiferent de modalitatea de comunicare folosită, le ajutăm să-şi diminueze şi comportamentele problemă care apar cel mai adesea datorită dificultăţii sau a incapacităţii persoanei de a-şi comunica nevoile, dorinţele într-un mod adecvat.

3. Tulburări la nivelul imaginaţiei, repertoriu restrîns de interese şi comportamente

La copiii cu autism jocul imaginativ, jocul simbolic cu obiecte sau cu oameni nu se dezvoltă în mod spontan ca la copiii obişnuiţi. Jocul acestora este repetitiv, stereotip, luînd forme mai simple sau mai complexe. Copiii mai înalt funcţionali au stereotipii mai complexe.

Forme mai simple: învîrtirea jucăriilor sau a unor părţi ale acestora, lovirea a două jucării între ele, etc, scopul fiind autostimularea. Alte activităţi stereotipe pot fi: mişcarea degetelor, agitarea obiectelor, rotirea sau privirea obiectelor care se rotesc; zgîrierea unor suprafeţe, umblatul de-a lungul unor linii, unghiuri, pipăirea unor texturi speciale, legănatul, săritul ca mingea sau de pe un picior pe altul, lovirea capului, scrîşnitul dinţilor, mormăitul repetitiv sau producerea altor sunete, etc.

Forme mai complexe pot fi: ataşarea de obiecte neobişnuite, bizare, interese şi preocupări speciale pentru anumite obiecte (ex. maşini de spălat) sau teme, subiecte (ex. astronomie, păsări, fluturi, dinozauri, mersul trenurilor, cifre .. ), fără vreun scop anume, care devin preocuparea de bază şi singurul subiect despre care este persoana este interesată să vorbeascã, în multe cazuri punînd aceeaşi serie de întrebări şi aşteptînd aceleaşi răspunsuri (cei care au limbaj); aliniatul sau aranjarea obiectelor în anumite feluri, colecţionarea, fără vreun scop anume, a unor obiecte (ex. capace de suc, sticle de plastic).

Lipsa imaginaţiei duce şi la tipare comportamentale rigide de tipul rezistenţei la schimbare şi a insistenţei pe rutina zilnică, de ex. insistenţa în a urma exact acelaşi drum spre anumite locuri; acelaşi aranjament al mobilierului acasă sau la şcoală, acelaşi ritual înainte de culcare; repetarea unei fracţiuni ciudate de mişcare corporală. Adesea orice minimă schimbare într-o anumită rutină este deosebit de frustrantă pentru persoana cu autism, producîndu-i o intensă suferinţă.

Persoanele cu autism pot avea o gamă largă de simptome comportamentale care includ hiperactivitatea, reducerea volumului atenţiei, impulsivitatea, agresivitatea, comportamente autoagresive (ex., lovitul cu capul ori muşcatul degetelor, al mîinii sau al încheieturii mîinii) şi, în special la copiii mici, accesele de furie. Pot exista răspunsuri neobişnuite la stimuli senzoriali (ex., un prag ridicat la durere, hiperestezie la sunete sau la atingere, reacţii exagerate la lumină sau la mirosuri, fascinaţie pentru anumiţi stimuli). De asemenea, pot exista anomalii de comportament alimentar (ex., limitarea dietei la cîteva alimente, consumarea de poduse necomestibile, ş.a.) sau tulburări de somn (ex., deşteptări repetate din somn în cursul nopţii, cu legănare). Pot fi prezente anomalii ale dispoziţiei sau afectului (ex., rîs sau plîns fără un motiv evident, absenţa evidentă a reacţiei emoţionale). Poate exista o absenţă a fricii ca răspuns la pericole reale şi o teamă excesivă de obiecte nevătămătoare.

Manifestările clinice ale tulburării la nivelul imaginaţiei sînt foarte variate de la un individ la altul, dar pot varia şi de la o etapă de dezvoltare a aceluiaşi individ la alta. Unele manifestări pot fi mult mai accentuate la o vîrstă (ex. la vîrsta copilăriei cea mai vizibilă manifestare a afectării imaginaţiei este lipsa jocului de rol, deşi unii copii pot copia acte de joc simbolic), dar acestea pot suferi modificări de natură şi intensitate la o altă vîrstă (ex. la vîrsta adultă este mai vizibilă incapacitatea de a înţelege intenţiile şi emoţiile celorlalţi), conducînd la un alt profil clinic al persoanei, dar care rămîne totuşi în cadrul manifestărilor specifice sindromului autismului.

Lorna Wing (1996) scria: “Întreaga valoare a imaginaţiei şi creativităţii este dată de asocierea experienţelor trecute şi a celor prezente şi realizarea planurilor pentru viitor, pornind de la banalul ce voi face mîine, pînă la planurile măreţe pentru întreaga viaţă.” Persoanele cu autism, indiferent de nivelul lor intelectual, au probleme la acest nivel, nu numai în copilărie, ci de-a lungul vieţii. Aceste probleme pot fi însă diminuate considerabil dacă există intervenţie timpurie şi educaţie permanentă pentru formarea sau sporirea abilităţilor sociale şi de comunicare ale persoanelor cu autism.

Care sunt cauzele autismului?

Pînă în prezent nu s-a descoperit o cauză specifică a autismului. Există însă dovezi stiinţifice clare ale faptului că simptomele autismului au multiple cauze de natură neurobiologică, fiind, pe de-o parte, urmarea unei tulburări globale de dezvoltare, a unor disfuncţii ale diferitelor sisteme şi funcţii ale sistemului nervos central. Cu toate aceste evidenţe ale unor anomalii la nivelul ceierului în autism, încă nu există un acord privind zona (zonele) care ar fi afectată. Pornind de la investigaţii neurochimice, autopsii sau scanări ale creierului, au fost sugerate diverse regiuni ca fiind locurile afectate, responsabile de apariţia autismului. Totuşi puţine diferente specifice au fost descoperite în creierul persoanelor cu autism.

La nivel structural a fost sugerat că creierul persoanelor cu autism este mai mare şi că există anomalii la nivelul cortexului; că ar exista anomalii structurale şi celulare în hipocamp, amigdală şi cerebel; La nivel funcţional s-au arătat anomalii ale EEG, însă fără să fi fost descoperit un tipar al acestora specific pentru autism sau o mai slabă coordonare între diferite regiuni ale creierului; La nivel chimic (din analiza sîngelui şi a urinei, întrucît nu se poate studia creierul în mod nemijlocit) s-au emis ipoteze privind disfuncţionalităţi la nivelul neurotransmiţătorilor; nivel ridicat de opoizi, peptide şi de serotonină, nici una dintre aceste supoziţii nefiind pe deplin validată.

Pe de altă parte, factori genetici trebuie luaţi în consideraţie în cele mai multe cazuri de autism. Studiile de pionierat ale lui Bernard Rimland (1964), avînd ca subiecţi gemeni cu autism, au sugerat influenţe ale factorului genetic în apariţia autismului, lucru confirmat prin studii ulterioare. S-a demonstrat, de exemplu, că gradul de concordanţă în autism este mult mai mare în cazul gemenilor monozigotici decît al celor dizigotici (91% după studii din 1989 ale lui Steffenburg şi altii, 69% după Bailey-1995). Sau că între 2-5% dintre copiii cu autism au un frate sau o soră cu autism.

După Bolton şi altii (1994) care au studiat 153 fraţi ai 99 de copii cu autism, 2,9% dintre aceştia aveau autism, iar 2,9% autism atipic; după Szatmari (1993) 5,3% dintre fraţii copiilor cu autism au tulburări pevazive de dezvoltare. După Fombonne riscul ca un frate/soră al/a unui copil cu autism să aibă o tulburare din spectrul autismului este de 5-8%. Există şi o rată mai crescută de apariţie a altor tulburări la fraţii copiilor cu autism, în mod special tulburări de limbaj (Bolton şi Rutter, 1990; Bolton,1994) sau incapacităţi sociale (Macdonald s.a, 1989).

În prezent se consideră că sînt implicate 15 sau chiar mai multe gene (fără să fi fost confirmată o anumită genă sau un grup de gene specifice), deşi cei mai buni ‘candidati’ fiind cromozomii 7q, 2q, 16p, cromozomul X; sunt prezente anomalii la nivelul genei Neuroligin care ‘spune’ axonilor cum să crească.

Există şi alţi factori, negenetici, implicaţi în apariţia autismului. Interacţiunea dintre potenţialul genetic şi mediul biologic la nivelul pre- şi perinatal trebuie luate în consideraţie. 10-15% dintre cazurile de autism pot fi asociate cu anumite anomalii cromozomiale şi boli genetice (X fragil, scleroza tuberoasã, neurofibromatoza, fenilcetonuria), infecţii pre- sau perinatale (rubeola, tusea convulsivă), intoxicaţii timpurii, tulburări metabolice.

Aşadar, cauzele biologice, organice sînt responsabile de apariţia autismului şi nicidecum părinţii. Aceştia nu sunt responsabili de apariţia tulburării, aşa cum a afirmat Bettleheim, şi nici un mediu familial nefericit, sau stresul mamei în timpul sarcinii, sau o traumă emoţională a mamei sau a copilului sau vreun alt factor psihologic.

Teoria “mamei refrigerator” a lui Bettleheim (1956, 1967) precum că autismul este consecinţa lipsei de afecţiune a părinţilor, în special a mamelor, faţă de copilul lor s-a dovedit a fi total eronată şi ale cărei consecinţe părinţii, mai ales cei francezi, le resimt şi acum.
http://www.desprecopii.com/info.asp?id=1228
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Oct 11, 2007 2:40 pm

CAPITOLUL 2
din manualul Lovaas



Modelul continuităţii: Alternative la diagnostic

Teoriile tradiţionale despre persoanele care suferă de autism postulează că acestea ar avea ceva în comun, care le diferenţiază de alte grupuri de persoane. Acest punct de vedere dă însă naştere la o serie de întrebări. Mai întâi, deşi persoanele cu autism par la început a fi un grup destul de omogen, la o privire mai atentă descoperim că există o gamă largă de diferenţe individuale, care pun la îndoială faptul că aceste persoane ar avea ceva în comun. De exemplu, înainte de tratament, autiştii se pot înscrie într-o limită normală a coeficientului de inteligenţă şi a stăpânirii limbajului, sau la fel de bine într-un interval de retardare profundă a funcţionării intelectuale (American Psychiatric Association, 1987). Unii autişti încep tratamentul având capacitatea de a imita vorbirea altora, unii asimilează limbajul foarte rapid după începerea tratamentului, unii îl asimilează foarte încet, iar câţiva nu reuşesc să imite vorbirea altora şi să realizeze comunicarea auditivă nici după o pregătire de durată.

Acestui grup trebuie să i se predea forme de comunicare vizuală, cum ar fi citirea şi scrierea sau Sistemul de Comunicare prin Schimb de Imagini (Capitolul 29 şi respectiv 30). O variabilitate similară se poate observa şi după încheierea tratamentului. Lovaas (1987) şi McEachin, Smith şi Lovaas (1993) au raportat existenţa a trei grupuri distincte de rezultate, după aplicarea unui tratament intensiv la copii autişti cu vârste preşcolare: un grup a ajuns la funcţionare normală, un grup intermediar a realizat o serie de progrese, iar un grup rezidual mai mic nu a avut decât foarte puţin de câştigat de pe urma tratamentului.

Ipoteza că autiştii au probleme unice şi distincte poate fi pusă sub semnul întrebării şi din prisma faptului că studiile de până acum au constatat că toate comportamentele autiştilor pot fi observate şi la alte grupuri de persoane, inclusiv la copii normali (Rutter, 1978).

De exemplu, comportamentele autostimulative ca balansarea şi bătutul din palme, foarte adesea întâlnite la autişti, se observă şi la copiii normali (Kravitz şi Boehm, 1971). Ecolalia, odinioară considerată simptom al unei dereglări psihice, poate fi observată într-o formă tranzitorie. Copiii normali au manifestări isterice, iar unii se dau cu capul de suprafeţe tari ca şi copiii autişti, chiar dacă mai puţin intens şi pe perioade mai mici de timp. Într-adevăr, dacă vom echivala vârsta mentală a autiştilor cu aceea a persoanelor normale şi le vom compara comportamentele, vom constata că majoritatea diferenţelor dispar (DeMeyer, Hingtgen şi Jackson, 1981).
DeMeyer et al. (1981) şi Rutter (1978) au scris lucrări excelente despre problema pusă de diferenţele individuale şi suprapunerea comportamentală. Ei au sugerat că diagnosticul de autism poate să reprezinte o multitudine de probleme comportamentale, cu o multitudine de etiologii. În consecinţă, nu ne surprinde faptul că eforturile de identificare a cauzelor sau tratamentelor eficiente prin intermediul abordărilor tradiţionale au fost sortite eşecului.

În esenţă, problema este că existenţa unei entităţi numită autism este o ipoteză (Rutter, 1978). Aspectul de tentativă al acestei ipoteze este adesea trecut cu vederea. De exemplu, afirmaţia că Leo Kanner a fost “descoperitorul autismului” (e.g. Schopler, 1987), dă impresia eronată că avem confirmarea că autismul există. Trebuie să amintim că, la fel ca în cazul oricărei ipoteze, autismul este un concept care fie poate facilita studiul, fie sa-l impiedice, fie sa-l orienteze gresit cu privire la ajutarea persoanelor cu acest diagnostic (Lovaas, 1971b). In incercarea de a intelege indivizii cu autism, fara urmarea indeaproape a conceptului de autism, behavioristii au luat trei decizii metodologice pentru a intari schitele lor de cercetare si de abordare a tratamentului. Pe scurt, aceasta problema, autismul, este impartita in doua unitati mai mici, adica diferitele comportamente prezentate pe baza unor cazuri reale de autisti, abordate cu precizie şi acuratete. Aceasta abordare nu numai ca permeite o evaluare precisa a problemei, dar prezinta si problema eterogenitatii comportamentelor autistilor. Deoarece comportamentul, si nu autismul, este cel studiat cercetare, un comportament poate fi analizat chiar daca nu este prezent la toti bolnavii de autism, chiar daca diferite persoane il manifesta in diferite grade sau chiar daca el este prezent si la oamenii normali.

De fapt, un asemenea comportament comun poate facilita studiul si tratarea persoanelor cu autism intrucat face posibila ajutarea acestora prin acele informatii cunoscute deja la alte persoane.
Există şi posibilitatea ca fiecare deviere comportamentală să îşi aibă propria etiologie neurobiologică, iar întârzierea de dezvoltare a unui comportament complex de tipul limbajului poate fi produsul multor cauze. Deci deviaţiile de limbaj trebuie remediate distinct şi separat. Se va implementa un soi de intervenţie pentru o persoană care nu vorbeşte şi un alt soi pentru o persoană cu ecolalie, în aceeaşi măsură în care se vor aplica intervenţii diferite la indivizi care asimilează gramatica (sintaxa) spre deosebire de semnificaţie (semantică).

Psihologia şi educaţia specială îi ajută pe cei cu sisteme nervoase atipice, creând medii de învăţare potrivite pentru ei. Acestea trebuie să difere cât de puţin posibil de mediul obişnuit, din mai multe considerente. In primul rand, un scop de bază al intervenţiei este de a ajuta aceste persoane să se descurce mai bine în mediul de zi cu zi.


Cu cât este mai mică diferenţa dintre mediul educaţional şi cel de zi cu zi, cu atât se va efectua mai uşor transferul de abilităţi. In al doilea rand, mediul obişnuit s-a format şi dezvoltat timp de secole şi conţine multe informaţii în ciuda limitărilor inerente. In al treilea rand, prin tratarea persoanelor cu întârzieri de dezvoltare ca diferite în grad şi nu în calitate, se recurge la cunoştinţele deja acumulate despre cum învaţă şi se dezvoltă organismele tipice. O astfel de cunoastere include principiile dupa care oamenii invata, ceea ce reprezinta un subiect bogat in informatii stiintifice. În cele din urmă, prin divizarea categoriei complexe a autismului în componentele sale comportamentale, specialistii in dezvoltarea diverselor comportamente, cum este limbajul, pot avea un aport important in ceea ce priveste tratamentul.. Aceasta a fost pe scurt strategia urmată de cercetătorii care au dezvoltat tratamentele prezentate în acest manual.


Mediul potrivit pentru o persoană cu întârzieri in dezvoltare trebuie să fie echivalentul mediului unui om obişnuit, din care el învaţă zi de zi, toată viaţa lui
. Acest mediu special trebuie introdus timpuriu şi trebuie să fie permanent funcţional, prin contrast cu modelul de tratament-educaţional care intervine 1 sau 2 ore/săptămână (logoterapie, psihoterapie şi integrare senzorială) sau 6 ore pe zi, 5 zile pe săptămână (educaţie specială). La baza duratei acestor abordări stă presupunerea că există o deficienţă centrală ce trebuie corectată, iar în acest context o intervenţie limitată este justificată. Totuşi nu există încă dovezi empirice ale efectelor benefice ale acestor intervenţii pe termen scurt (Smith, 1993).
Dacă pornim de la modelul de mediu obişnuit, este foarte clar ca intervenţia trebuie iniţiată acasă şi trebuie să implice persoanele apropiate. Se doreşte învăţarea de către individ a unei game cât mai largi de comportamente (ex. limbaj şi joc adecvat) şi strategii de învăţare (ex. imitarea) înainte de integrarea într-un grup de învăţare de tipul grădiniţei. Puţini copii normali de 2 ani (cu vârstă psihică de 2 ani) învaţă multe sau fac faţă unei situaţii de grădiniţă.



Teoria comportamentală din prezentul manual are 4 opinii, prezentate pe scurt şi apoi detaliate. Mai întâi, legile învăţării explică comportamentele autiste şi oferă baza de tratament. Apoi, autiştii au multe deficienţe comportamentale separate ce pot fi descrise ca întârzieri in dezvoltare şi nu ca o deficienţă centrală care, dacă este corectată, duce la îmbunătăţire substanţială. Profesorii trebuie să le dea totul pas cu pas şi să se concentreze asupra fiecărei deficienţe în parte. În ultimul rând, autiştii pot învăţa ca nişte persoane normale dacă sunt puşi în medii speciale - deci problemele lor sunt pur şi simplu o nepotrivire între sistemul lor nervos şi mediu. În prezent, date fiind cunoştinţele limitate din cercetările neurobiologice, problemele acestor persoane se rezolvă cel mai repede construind medii funcţionale de tratament.

Opinia 1
Numeroase constatări indică faptul că toate comportamentele autiste pot fi explicate prin legile învăţării. Dacă aceste comportamente sunt întărite, curbele de asimilare ale autiştilor se apropie de cele ale persoanelor normale. Când se retrag întăritoarele, comportamentele prezintă curbe de extincţie similare celor luate din comportamentul altor organisme (Lovaas, Freitag, Gold şi Kassorla, 1965b). Comportamentele care nu se asimilează în tratament sunt de asemenea în legătură cu întăritoarele identificabile. De exemplu, comportamentele autostimulante ca legănatul şi bătutul din palme sunt menţinute de feedback-ul senzorial pe care îl oferă unei persoane; daca acest feedback este eliminat, comportamente dispar (Rincover, Newsom şi Carr, 1979). În aceeaşi măsură, s-a constatat despre comportamentele automutilante şi agresiunea împotriva altora (Carr şi Durand, 1985) că au una dintre următoarele trei funcţii: autostimulare, întăritor negativ (permite persoanei să scape din situaţii nefavorabile) sau întăritor pozitiv (duce la atragerea atenţiei celorlalţi). Înainte de tratament, autiştii răspund la o gamă destul de îngustă de întăritori, care se poate lărgi prin folosirea principiilor derivate din teoria învăţării prin dublarea unui stimul neutru pentru autişti (cum ar fi lauda din partea altora) cu un alt stimul (ex. alimentele), care este deja întăritor (Lovaas, Freitag, et al., 1966). În cele din urmă, conform teoriei comportamentale, paradigmele de pregătire diferentiata derivate din teoria învăţării sunt foarte folositoare la dezvoltarea programelor de tratament pentru autişti (Stoddard şi McIlvane, 1986). Două tipuri de învăţare diferentiala sunt baza pentru predarea mai multor comportamente: imitaţia şi actiunea de asociere a obiectului mostra.

Opinia 2

Autiştii au mai degrabă multe deficienţe comportamentale separate decât o deficienţă centrală care, dacă este corectată, duce la o schimbare cu bază largă. Această opinie derivă din constatările asupra generalizării răspunsului limitat şi generalizării stimulului limitat, precum şi din observaţiile că diversele comportamente ale unui individ sunt controlate de diverse variabile de mediu.
Majoritatea teoriilor tradiţionale despre dezvoltarea copilului postulează existenţa unui “concept organizatoric” (ex. un “sine”, o “capacitate” sau o “schemă cognitivă”), care apare dacă un copil ajunge la un anumit stadiu de maturizare sau trece printr-o anumită situaţie sau eveniment. Apariţia acestui concept organizatoric crează schimbări într-o gamă largă de comportamente, ducând la ceea ce se numeşte în ştiinţa comportamentală generalizarea răspunsului (modificări în comportamente, altele decât cele predate în mod specific). În anii ’60, cei care s-au ocupat de studierea comportamentelor au depus nenumărate eforturi pentru a găsi un aspect central al comportamentului, care să ducă la generalizarea răspunsului la copiii autişti. Aceste eforturi au fost sortite eşecului (Lindsay şi Stofflmayer, 1982). În locul unei generalizări a răspunsului s-a remarcat o specificitate a sa. Modificările în comportamentele de tipul limbajului nu au dus la modificări evidente în alte comportamente. Chiar şi într-o unitate comportamentală restrânsă şi de bază cum ar fi asimilarea termenilor abstracţi, s-a demonstrat o specificitate ieşită din comun a răspunsului. De exemplu, stăpânirea unei clase de termeni abstracţi (ex. prepoziţiile) nu a facilitat în mod necesar înţelegerea altor termeni abstracţi (ex. pronumele). Copiii au fost învăţaţi numele lor şi numele celorlalţi copii, dar aceasta nu i-a făcut să ajungă la concluzia că “persoane diferite au nume diferite”. Copiii au fost învăţaţi să stabilească contact vizual şi să dea şi să primească afecţiune, dar, chiar şi cu aceste abilităţi, copii au rămas izolaţi social în multe feluri (ex. nu au început să se joace cu alţi copii decât dacă li s-a spus în mod explicit să facă acest lucru).
Ca şi limitele în generalizarea răspunsului, limitele în generalizarea stimulului (Stokes şi Baer, 1977) oferă dovezi împotriva prezenţei unei capacităţi organizatorice, de sinteză sau interne. Autiştii nu demonstrează o capacitate de “a-şi pastra experienţele ” în diverse medii decât dacă li se spune direct să facă acest lucru. Pentru remedierea acestei situaţii, ei trebuie să fie învăţaţi să generalizeze. De exemplu, Lovaas, Koegel, Simmons şi Long (1973) au constatat că îmbunătăţirile obţinute pe parcursul tratamentului în spital nu au fost transferate afară din spital decât dacă acasă părinţii efectuau intervenţia comportamentală. În studii mai recente (Lovaas, 1987; McEachin et al., 1993), mulţi copii autişti au reuşit să menţină nivele normale de funcţionare acasă şi la şcoală, demonstrând că pot să generalizeze intercomportamental şi intersituaţional. Este foarte probabil că acest lucru s-a produs deoarece copii au fost învăţaţi să asimileze informaţii nu numai de la persoanele specializate din spital, ci şi de la părinţi, profesori şi colegii de şcoală.
Mulţi profesionişti s-au opus tratamentului comportamental datorită aspectelor de tipul generalizării răspunsului limitat şi generalizării stimulului, neremarcând două puncte importante. Mai întâi, ambele tipuri de generalizare pot fi predate. Apoi, eşecul predării generalizării rapide poate să nu fie caracteristic numai tratamentului comportamental, iar eşecul de a obţine astfel de generalizare poate să nu fie caracteristic numai autiştilor. Care este valoarea de supravieţuire a generalizării rapide, dacă luăm în considerare că umanitatea poate să aibă parte de mai multe eşecuri decât succese? Un pas în direcţia greşită poate fi fatal dacă generalizează la alte comportamente şi medii.
Abordarea de tratament ‘comportament dupa comportament’ este esenţa abordării comportamentale în tratarea şi educarea persoanelor autiste sau retardate. Această abordare lasă deschisă posibilitatea că diversele întârzieri şi excese comportamentale ale autiştilor şi retardaţilor pot fi provocate de diverse feluri de dereglări neurologice. Deci tratamentul nu poate fi identic pentru toate comportamentele, ci trebuie să se adreseze mai degrabă idiosincraziilor fiecărui comportament şi unicităţii fiecărui individ.
Cercetarea comportamentală s-a dezvoltat conform unei paradigme inductive, iar cunoştinţele despre tratament s-au acumulat treptat şi sistematic. Progresele în înţelegerea persoanelor diagnosticate cu autism sau dereglări generalizate de dezvoltare (DGD) se realizează cu paşi mici şi treptat, nu brusc ca rezultat al descoperirii unei probleme sau maladii centrale care controlează toate comportamentele tuturor persoanelor diagnosticate. În cazul tratamentului comportamental, multe persoane diagnosticate cu autism sau DGD realizează o funcţionare normală educaţională, emoţională, socială şi intelectuală dacă tratamentul este început de timpuriu şi administrat intens. Totuşi, tratamentul comportamental nu oferă vindecarea acestor persoane, intrucat un remediu ar trebui sa remedieze cauza problemei, care este foarte probabil să fie reprezentată de o serie de dereglări neurologice.
O altă constatare care contrazice prezenţa unui mecanism organizatoric şi generalizant este faptul că diverse comportamente au tipuri diferite de relaţii cu mediul, şi chiar şi acelaşi comportament poate avea diverse relaţii. De exemplu, agresiunea este uneori autostimulativa, uneori se bazează pe întărirea negativă, iar alteori pe cea pozitivă. Pare dificil să invocăm o deficienţă centrală, care poate fi investigată, şi care poate fi responsabilă pentru o asemenea eterogenitate. Mai degrabă decât o deficienţă centrală, persoanele cu autism par să aibă o serie de dificultăţi comportamentale separate, cel mai bine descrise ca întârzieri de dezvoltarea deoarece, după cum notează Rutter (1978), comportamentele sunt prezente şi la copii normali, de vârste mai mici. Deoarece autiştii au atâtea dificultăţi care trebuie abordate separat, ei trebuie să fie învăţaţi aproape totul de la început, iar învăţarea trebuie să decurgă pe baza unor progrese mici şi nu a unor paşi mari. Astfel, la începutul tratamentului, aceste persoane trebuie privite ca fiind aproape tabula rasa. În acest sens, pot fi consideraţi foarte mici sau chiar nou-născuţi, nişte persoane cu foarte puţină experienţă sau chiar lipsite de experienţă.

Opinia 3
Autiştii pot functiona odată ce li se construieşte un mediu special (Simeonnson, Olley, Rosenthal, 1987), Acest mediu special trebuie să fie diferit de mediul normal numai atât cât să îl facă funcţional. Trebuie organizat într-o dispunere spaţială obişnuită (spre deosebire de spitale, clinici, etc.) şi să ofere cerinţe şi consecinţe comportamentale la fel ca mediul normal, cu excepţia faptului că cerinţele şi consecinţele trebuie să fie mai explicite şi să aibă mai multă ‘însemnătate’ prin folosirea principiilor teoriei învăţării prezentată în Opinia 1. Copiii autişti cu vârste preşcolare par să facă progrese substanţiale într-un astfel de mediu (Simeonnson et al., 1987). De exemplu, Lovaas (1987) a aplicat o intervenţie comportamentală intensivă (aproximativ 40 ore de tratament individual pe săptămână, timp de mulţi ani) copiilor autişti. S-a constatat că aproape jumătate dintre aceştia au ajuns la nivele normale de funcţionare intelectuală (măsurate cu teste IQ) şi s-au prezentat normal în clasa I la vârsta de 7 ani. Aceste îmbunătăţiri s-au menţinut în timp (McEahin et al., 1993).

Opinia 4
Eşecul autiştilor de a învăţa în medii normale şi succesul lor în medii speciale indică faptul că problemele lor pot fi privite ca o nepotrivire între sistemul lor nervos şi mediul normal, şi nu ca o boală. Datorită naturii speciale a problemelor autiştilor, mulţi cercetători au avut tendinţa de a da o tentă dramatică explicării acestor probleme. Din anii ’40 până la începutul anilor ’60, problemele erau atribuite părinţilor autiştilor, priviţi ca personaje extrem de ostile. Mai târziu problemele au fost atribuite unei dereglări organice incurabile (DeMeyer et al., 1981). A privi problemele acestor indivizi ca o nepotrivire între un sistem nervos atipic (şi nu dereglat) şi mediul de zi cu zi este o atitudine mai puţin dramatică, dar aflată în mai mare concordanţă cu datele de care dispunem (Lovaas, 1988).

Contrastul între Teoriile Tradiţionale şi Teoriile Comportamentale

Pentru a clarifica şi mai bine poziţia comportamentală, o vom pune în opoziţie cu teoriile tradiţionale despre autism. Acestea postulează că există o anumită structură responsabilă pentru devierile comportamentale ale autiştilor. Se spune că această entitate este bolnavă, dereglată sau anormală. Scopul tratamentului este de a intra înăuntrul persoanei şi a trata entitatea afectată (“autismul”). Dacă se face acest lucru, se crede că persoanele afectate vor începe să trăiască în aceeaşi manieră ca şi ceilalţi şi să se dezvolte normal. Pentru teoreticienii cu orientare medicală, această entitate este o structură sau un proces neurobiologic, iar tratamentul cuprinde farmacoterapie, intervenţii chirurgicale sau alt tip de intervenţii medicale. Pentru clinicienii orientaţi spre psihodinamică, această entitate este un sine sau un ego care trebuie adus la normal prin încetarea presiunilor la care este supus pacientul şi prin acceptarea sa şi relaţionarea prin jocuri şi imaginaţie, astfel încât să se producă o “deschidere a uşii autiste”. Această deschidere ar urma să permită sinelui să iasă la iveală şi să îi lase pe alţii, cum ar fi părinţii sau profesorii, să relaţioneze cu această parte sănătoasă a individului pentru a încuraja creşterea (Bettelheim, 1967).


Aproape toate abordările curente de tratament disponibile presupun existenţa unei astfel de structuri interne. De exemplu, Terapia de sustinere (Holding), (Tinbergen şi Tinbergen, 1983) se bazează pe opinia că nu s-a format o legătură între mamă şi copilul autist. Tratamentul constă în aceea că mama îl ţine pe copil cu forţa în braţe pentru a îi transmite că este disponibilă, pentru a atenua mânia şi teroarea copilului şi pentru a provoca “distrugerea apărării autiste” (Welch, 1987, p. 48). Prin contrast, o abordare comportamentală susţine că nu există conflicte intrapsihice ce trebuie rezolvate, forţe conflictuale, furie şi teroarea abandonului din cauza faptului că individul nu a cunoscut alte stări. Personalul care se ocupă de el şi părinţii nu trebuie să fie dezamăgiţi dacă “nu reuşesc să ajungă la individ”, pentru că nu exisă nici o persoană neautistă la care să se ajungă.

Împărtăşind accentul psihodinamic pe abordarea stărilor interne, psihologii cu orientare cognitivă sau logopezii lucrează pentru a stimula o structură neurologică ipotetică să producă mai mult limbaj şi alte “procese mentale superioare” care la rândul lor să creeze şi să direcţioneze noi comportamente. Un terapeut psihomotor se concentrează tot asupra unui singur aspect al comportamentului unei persoane (activităţile fizice), presupunând ca procesele neurologice sau motivaţionale pot fi astfel activate sau normalizate. Exemple de acest tip sunt Integrarea Senzorială, Facilitarea Comunicării, Terapia prin Joc, Terapia Muzicală, Modelajul, jocul cu delfinii, călăritul şi alte modele terapeutice de dezvoltare propuse pentru autişti.


Oricât de diverse ar fi aceste tratamente şi sistemele teoretice care stau la baza lor, toate se bazează pe credinţa într-o serie de variabile teoretice semnificative. Acestea, fie şi cu vagi expuneri la tratament în medii artificiale, ar trebui să îmbunătăţească substanţial şi permanent funcţionarea persoanelor autiste în orice mediu. Această abordare permite terapeutului să implice un număr limitat de profesionişti în tratament, să localizeze tratamentul într-o clinică sau într-un spital, departe de comunitatea unde trăieşte individul respectiv, şi să aloce un număr limitat de ore contactului terapeutic. Intervenţiile nu cer terapeutului sau profesorului să fie familiarizat cu cercetarea ştiinţifică aflată la baza acestor intervenţii, pentru că această cercetare nu există în fapt. Medicii au nevoie doar de câteva zile de pregătire pentru a obţine calificarea de a administra astfel de tratamente. Luând în considerare toate acestea, dacă abordarea ar fi justificată, ar avea o serie de avantaje practice. Dar datele care să vină în sprijinul acestei abordări întârzie să apară, iar constatările din cercetarea comportamentală o contrazic. O diferenţă asemănătoare între teoriile tradiţionale şi cele comportamentale poate fi exprimată în terminologia tehnică, aceasta urmând a fi elaborată pe parcursul acestui manual. Tratamentul comportamental pune accent pe controlul întăritorilor, efectuând schimbarea comportamentală prin manipularea consecinţelor comportamentale. Scopul tratamentului este de a preda un număr mare de comportamente adaptive (congnitive, lingvistice, sociale, etc.) prin întărirea aproximărilor comportamentelor ţintă şi a discriminărilor tot mai complexe între situaţii. Prin contrast, tratamentul tradiţional se centrează pe controlul stimulilor, iar manipulările importante constau în schimbări ale variabilelor ce precedă comportamentul. Afişarea de dragoste şi accepare, ţinutul în braţe, efortul de a aranja o situaţie care să stimuleze vorbirea, exerciţiile fizice - iată exemple de încercări de control al stimulilor. Pe scurt, tratamentele comportamentale încearcă să construiască un comportament, iar tratamentele tradiţionale se axează pe stimularea şi determinarea unor comportamente presupuse a fi existente.
Desigur, comportamentul de determinare este mai uşor de administrat şi dă îmbunătăţiri mai rapide decât comportamentul de construcţie. Totuşi, din punct de vedere comportamental, principala problemă a comportamentelor de determinare prin proceduri de control al stimulilor este că o astfel e practică nu duce la însuşirea de noi comportamente. Controlul stimulilor poate doar să schimbe comportamentele deja existente, iar comportamentele urmărite în tratarea autismului sunt în principal deficitare supraveghere inexistente la autişti. Aceştia se identifică tocmai prin lipsa/insuficienţa comportamentului social, a limbajului şi abilităţilor de a se autoajuta. Deci, din punctul de vedere comportamental, procedurile de control al stimulilor sunt ineficiente pentru majoritatea autiştilor.
Pentru a ilustra problemele legate de controlul stimulilor, să ne gândim la o situaţie în care profesorul pune pe masă creioane şi o carte de colorat, se aşează împreună cu un copil autist şi spune zâmbind şi stabilind contactul vizual: „Hai să colorăm”. Profesorul intenţionează ca aceşti stimuli (cartea de colorat, creioanele, contactul vizual şi invitaţia) să determine modificări comportamentale din care el sau ea va deduce o dezvoltare intelectuală sau emoţională, cum ar fi interesul crescut pentru mediu şi creativitatea. În terminologia comportamentală, profesorul încearcă să semnaleze, să instruiască sau să comunice într-o altă manieră cu copilul prin proceduri de control al stimulilor. Baza acestei strategii pedagogice este faptul că dă roade în cazul copiilor normali. Dar în cazul autiştilor această strategie va declanşa unul din următoarele răspunsuri: a) copilul va rămâne aşezat la masă şi va continua comportamentul autostimulativ ca bătutul din palme; b) copilul va asculta instructajul; sau c) copilul va răsturna masa şi va încerca să-l muşte pe profesor, punând capăt pentru moment eforturilor pedagogice. În primul şi probabil cel mai des întâlnit caz, controlul stimulilor este absent (i.e. stimulii sunt neutrii sau nefuncţionali). În al doilea caz, s-a stabilit un oarecare control al stimulilor, dar nu se ştie sigur dacă se va produce o dezvoltare. În al treilea caz s-a realizat un control al stimulilor, dar acesta generează comportamente opuse intenţiilor profesorului, poate din cauză că aceste comportamente au fost întărite şi formate prin întărire negativă (încheierea sesiunilor de învăţare).
În acest exemplu, profesorul foloseşte o intervenţie uşor de înţeles, care are avantajul de a fi sprijinită de experienţa cu alţi copii mai normali şi de teoriile tradiţionale ale dezvoltării. În orice caz, rezultatele acestei intervenţii vor fi probabil deconcentrante şi dezamăgitoare, pentru că nu există date empirice din experimente controlate care să indice faptul că autiştii ar avea de câştigat de pe urma acestor intervenţii. Prin contrast, intervenţia comportamentală necesită cunoştinţe tehnice referitoare la controlul stimulilor şi întăririi. De aceea este mai greu de înţeles şi implementat, dar este mult mai aproape de o abordare eficientă a problemelor pe care le prezintă persoanele autiste.
Părinţii şi personalul specializat care trebuie să ia decizii privitoare la tratament sunt sfătuiţi să îşi pună următoarele întrebări: Au fost publicate şi recenzate rezultatele în jurnale de specialitate şi ce alte cercetări ştiinţifice formează baza intervenţiei? Ce fel de pregătire (comportamentală sau nu) are persoana care aplică intervenţia şi cât a durat această pregătire? Dacă răspunsul este un atelier de o săptămână sau chiar mai puţin, cu consultări ocazionale, trebuie să priviţi cu scepticism serviciile pe care o astfel de persoană le poate oferi, deoarece problemele pe care le are persoana cu autism vor depăşi sigur capacitatea şi gradul de pregătire al persoanei care oferă serviciile.
Ne putem întreba de ce este greu să renunţăm la credinţa într-o entitate fixă care controlează şi organizează şi să trecem la dezvoltarea libertăţii individuale. Un argument în favoarea existenţei unor astfel de mecanisme cerebrale de organizare şi facilitare accentuează uşurinţa aplicării şi eficienţa intervenţiei. Odată cu acest argument, există o promisiune mai subtilă şi mai tentanta: noi oamenii ne naştem cu tot felul de abilităţi inerente, cum ar fi gramatica înnăscută (a la Chomsky), moralitatea (a la Kohlberg) şi terenul fertil pentru asimilarea rapidă a abilităţilor cognitive (a la Piaget), odată realizată expunerea. Promisiunea acestor abordări filosofice este că profesorii şi copiii în aceeaşi măsură trebuie să facă mai puţine pentru copiii noştri, căci natura noastră umană ne duce singură pe drumul cel bun. O astfel de promisiune poate fi falsă.
Consecinţa nefericită a unui asemenea fapt pentru persoanele cu autism şi alte întârzieri de dezvoltare, precum şi pentru copiii obişnuiţi, este că se fac mai puţine pentru a-i ajuta.
Cum poate un behaviorist să ofere speranţă? Mai întâi, să ne gândim că autistul este un copil foarte mic. Copiii foarte mici nu arată că ar şti prea multe despre lumea din jurul lor. Apoi, să ne gândim că autistul nu a reuşit să se dezvolte în mediul obişnuit, dar este capabil să se dezvolte şi să crească într-un mediu special, cum ar fi cel descris în prezentul manual. Fie că dezvoltarea este semnificativă sau mai puţin semnificativă, satisfacţiile există. Un părinte a afirmat: “ Progresul zilnic al copilului meu, oricât de mic, este întăritorul meu.”
Dacă toate comportamentele unui individ se normalizează, el mai trebuie considerat în continuare autist sau retardat? Un behaviorist va spune nu. Alţi specialişti vor considera situaţia ca fiind “autism în stare reziduală”, reflectând poziţia conform căreia conceptele de tipul autismului sau retardării au o rezistenţă în faţa tratamentului şi cercetării. O bună ilustraţie a acestei poziţii tradiţionale este oferită de o profesoară care a observat un copil care în urmă cu foarte puţin timp fusese diagnosticat cu autism. După doi ani a 40 ore pe săptămână de tratament comportamental intensiv, profesoara a observat acelaşi copil într-o clasă obişnuită şi a exclamat: “M-am tot uitat la el în ultimele zile şi vreau să ştiu unde a dispărut autismul!”

Considerente Etice

Decât să punem persoanele atipice în categorii individuale de diagnostic cum ar fi autist, schizofrenic sau retardat, am face mai bine să le privim ca diferite de noi şi contribuind la diversitatea lumii în care trăim. Toate sistemele vii sunt variate, iar variaţia este esenţială pentru supravieţuirea fizică, precum şi pentru crearea de noi direcţii în ştiinţă şi artă. O societate care restrânge variabilitatea (e.g. regimuri precum cele propuse de Marx şi Hitler) este dezavantajată în perspectivă pentru că dispune de variabilitatea şi flexibilitatea necesare pentru adaptarea la noi medii care cer noi comportamente într-un viitor pe care noi nu putem să îl prezicem.
Am ajuns să privim persoanele atipice ca aparţinând acestui continuum al variabilităţii, ca diferite în grad şi nu în calitate. Omul poate trai cu aceasta variabilitate, nu numai pentru ca ea contribuie la supravietuirea in mediile viitoare diferite, dar si pentru ca ne permite sa ramanem asa cum suntem. Aceia care difera reprezintă protecţia noastră într-un viitor incert. De aceea trebuie să-i admirăm şi să-i apreciem.
Încurajarea variabilităţii ridică probleme despre modul de tratare a persoanelor atipice. Să ne gândim la Van Gogh, care a influenţat întreaga cultură mondială. Lipsa lui de abilităţi sociale este binecunoscută, astăzi ar fi fost definit ca autist sau poate schizofrenic. Ce soartă tristă am fi avut dacă l-am fi ‘tratat’. Un tratament de asimilare a abilităţilor sociale în cazul lui Van Gogh ar fi dus la centrarea lui pe recompense, deci ar fi petrecut mai mult timp cu prietenii şi iubitele şi ar fi pictat mai puţin. La fel stau lucrurile şi cu mulţi alţi artişti şi oameni de ştiinţă renumiţi: Einstein, de exemplu, era izolat social. De ce atunci să tratăm persoanele izolate social? Pentru că fără un repertoriu comportamental mai bogat, ele nu ar putea să trăiască independent. Persoanele cu repertoriu comportamental variat au mai multe opţiuni şi vor supravieţui mai lesne.

Direcţii în Cercetările Comportamentale Viitoare

Deşi credem că abordarea comportamentală din acest manual tratează multe din problemele autismului, recunoaştem că mai există multe întrebări la care nu s-a răspuns încă. Răspunsurile ce vor veni se vor adăuga şi nu vor înlocui abordarea prezentă, pentru că ea se bazează pe cercetarea inductivă şi cumulativă, nu pe o ipoteză specifică.
Unele din întrebările rămase sunt de natură practică, de exemplu implementarea eficientă a procedurilor comportamentale necesită o reorganizare majoră a modului de tratament: persoanele cele mai potrivite pentru administrarea unui astfel de tratament (ex. profesorii din domeniul educaţiei speciale) trebuie să fie instruiţi special, să lucreze în case şi comunităţi mai mult decât în spitale şi clinici, să îşi schimbe programa şi să colaboreze îndeaproape cu toţi indivizii semnificativi (inclusiv părinţi, profesori, fraţi şi prieteni) care interacţionează cu persoanele tratate. Deşi aceste schimbări pot fi greu de implementat, vor duce la beneficii substanţiale pentru autişti şi familiile lor.
Deşi îmbunătăţirea funcţionării persoanelor cu autism este în mod clar consecinţa tratamentului comportamental intensiv, nu trebuie trecute cu vederea şi alte beneficii practice.
Asigurarea tratamentului poate necesita numirea unui profesionist (ex. un profesor în domeniul educaţiei speciale) şi a mai multor asistenţi care să lucreze normă întreagă cu pacientul timp de doi ani, costul ridicându-se la aproximativ 120.000USD, permiţând aproximativ unei jumătăţi a copiilor autişti să atingă nivele normale de funcţionare. Pentru fiecare persoană care ajunge la funcţionarea normală, se economisesc aproape 2 milioane USD pe costurile de tratament ce durează toată viaţa pacientului (clase speciale, internări în spital, acordare de locuinţe, etc.)
Problemele care rămân sunt de natură practică şi teoretică, cum ar fi dezvoltarea de instrumente pentru identificarea copiilor autişti în primul sau în primii doi ani de viaţă. O astfel de identificare i-ar ajuta pe cercetători să studieze direct problemele acestor copii, fără să trebuiască să se bazeze pe relatările şi amintirile părinţilor (cf. Ruttger şi Locklyer, 1967). Mai mult, identificarea timpurie poate fi cheia creşterii numărului de copii autişti care ajung la un grad normal de funcţionare. De exemplu, grupul de copii care nu a ajuns la un grad normal de funcţionare în proiectul Young Autism al lui Lovaas (1987) ar fi putut să reuşească dacă ar fi început mai repede tratamentul.
O altă problemă a tratamentului este dacă intervenţiile concepute pentru autişti au aplicabilitate şi la alte grupuri de diagnostic. De exemplu, schizofrenicii au fost priviţi ca fiind diferiţi de autişti (vezi ex. Rutter, 1978); totuşi, din punct de vedere comportamental, autiştii şi schizofrenicii, persoanele cu sindromul Asperger şi alte tulburări de dezvoltare şi atenţie, au probleme comportamentale asemănătoare (ex. abilităţi sociale reduse, deficienţe de atenţie, întârzieri de limbaj şi cognitive, comportamente stereotipe). Deoarece aceştia din urmă sunt mai puţin întârziaţi decât autiştii, se pare că fac progrese prin intervenţia comportamentală. Este important să se determine acest factor, deoarece aceste persoane beneficiază prea puţin de pe urma tratamentelor existente.
Cercetările care oferă noi faţete conceptuale pot fi ilustrate în zona comportamentelor auto-stimulante (ritualice şi intensificate). Mare parte a fenomenelor comportamentale importante par să fie intrinsec auto-stimulante (Favell et al., 1982). Vorbirea ecolalică are caracteristici ale comportamentului auto-stimulant: repetitivă, intensificată şi cu rezistenţă la anihilare. O altă faţetă conceptuală oferită de cercetare în zona comportamentului auto-stimulant este faptul că mulţi autişti care sunt supuşi la tratament comportamental intensiv încep să persevereze cu pronunţia, cu citirea numerelor, memorarea calendarelor şmdp. când sunt expuşi pentru prima dată acestor stimuli (Epstein, Taubman şi Lovaas, 1985). Nu se ştie încă de ce anumite materiale devin parte din comportamentul auto-stimulant, dar cercetarea acestui fenomen este foarte importantă pentru că facilitează tratamentul şi încă nu a fost bine explicată prin teoria învăţării.
După cum am mai spus, autiştii se dezvoltă mai încet, iar abilităţile trebuie învăţate explicit. Cum se compară acest aspect cu dezvoltarea indivizilor normali? Majoritatea teoriilor dezvoltării, cum ar fi a lui Piaget (Flavell, 1963) desemnează etape de modificare a copilului ca rezultat al modificării structurii cognitive. Procesul este foarte diferit de cel constatat prin studii comportamentale la copiii autişti, dar au influenţat totuşi tratamentul lor (ex. Schopler şi Reichler, 1976). Deci este interesant de aflat dacă diferenţele dintre aceste teorii şi datele comportamentale reflectă diferenţe de dezvoltare sau doar diferenţe de orientare teoretică.
O altă arie de cercetare ce poate duce la observaţii conceptuale este examinarea profundă a legăturilor între tratamentul comportamental şi neurologie. O intervenţie comportamentală intensivă poate atenua problemele neurologice ale copiilor autişti, mai ales că intervenţiile asupra mediului s-au demonstrat a declanşa schimbări neurologice majore în structura neurologică în anumite situaţii, mai ales la copiii mici (Neville, 1985). Investigând acest domeniu putem ajunge la găsirea unui remediu pentru dificultăţile comportamentale demonstrate de copiii autişti. Intervenţiile aplicate în aceste studii pot preveni dificultăţile cu care aceste persoane se vor confrunta mai târziu în viaţă, cum ar fi crizele şi nivelele ridicate de serotonină (W. H. Green, 1988). Progresele recente în tehnicile de imagistică cerebrală (Sokoloff, 1985) pot facilita studiul relaţiilor creier-mediu la autişti, descoperind astfel noi zone de cercetare şi contribuind la înţelegerea deviaţiilor neurologice ce stau la baza autismului şi efectelor intervenţiilor de mediu asupra activităţii neurologice.
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Feb 07, 2008 4:56 pm

COPILUL AUTIST DE VARSTA PRESCOLARA



Asa cum afirma foarte plastic C. Milcent, la aceasta varsta copilul autist este un adevarat "écorché vif" (jupuit de viu). Intr-adevar, copilul autist prescolar poate avea probleme mai mult decat serioase. In momentul in care se simte frustrat, izbucneste brusc in accese de furie impresionante fara un motiv aparent. Aceste crize, deseori frecvente, frapeaza prin violenta lor si prin faptul ca sunt insotite nu arareori de automutilari (muscarea mainilor). Accesele de furie inceteaza insa la fel de brusc cum au aparut, fara a-i lasa parintelui iluzia ca a stiut sa le calmeze. Uneori crizele au loc in timpul noptii in maniera cosmarurilor si este dificil de stiut daca sunt sau nu legate de reprezentari cu sens sau daca este vorba doar de senzatii dezagreabile.


Acesti ani sunt intotdeauna foarte dificili pentru parinti, care par sa nu conteze pentru copil. Cand pare a fi demn de interes, umanul este, in cel mai bun caz, un obiect al curiozitatii sau un mijloc de actiune. Parintii trebuie sa suporte starea de tensiune, disperarea copilului, fara a putea sa-i diminueze suferinta. La aceasta varsta, copilul autist nu ia in seama aprobarea sau dezaprobarea parintilor, iar descoperirile si interesele sale nu sunt ghidate de partenerul uman.


Copilul autist isi va construi de bine de rau, o reprezentare a mediului, cautandu-si reperele. Acestea vor consta adeseori in regularitati, ritmuri sonore sau vizuale. El inventeaza coerente si gaseste anumiti pivoti prea putin traditionali in jurul carora isi edifica o logica proprie, fara a putea utiliza axele sociale si culturale furnizate de adulti. Pe de alta parte, valorile sociale, frecvent transmise prin emotii, nu par a-l ghida sub nici o forma. Multa vreme tributar senzatiilor sale, el nu construieste decat foarte lent notiunea de permanenta a obiectului. El nu-si doreste o jucarie ce apartine altuia, renunta usor la bunurile proprii, cu exceptia cazurilor cand acestea sunt tinta obsesiilor sale.


Demna de remarcat la aceasta varsta este intarzierea aparitia vorbirii. Aceasta intarziere nu este decat expresia unei carente mult mai profunde a comunicarii sub toate aspectele sale. In cazul in care vorbirea este totusi prezenta, autistul repeta fraze intregi fara sa le analizeze. Informatia verbala este stocata ca atare, asa cum a fost auzita, si este restituita in maniera identica, asemanator limbajului repetitiv al papagalului.
Vom prezenta in continuare cateva dintre caracteristicile psihice si psihologice, modul lor de evolutie si tulburarile acestora la copilul autist de varsta prescolara.

Dezvoltarea sinelui si perceptia de sine


Atunci cand un copil normal incearca sa prinda aspectele variate si complexe ale lumii si, in primul rand, ale propriei lumi, reprezentate, de exemplu, de miscarea mainii sau a degetelor, el incepe sa fie constient de faptul ca in mod voluntar, el este autorul ce imprima miscarea. Cand doreste sa-si insuseasca anumite obiecte, sa atinga anumite scopuri, depunand in acest sens un efort si inregistrand o reusita, eul sau incepe sa se dezvolte.
Dimpotriva, comportamentul copiilor autisti indica un declin al eului. Cu cat copilul este mai profund ancorat in autism, cu atat viata sa devine mai goala, mai monotona si mai stereotipa, eul sau avand o structura si un continut din ce in ce mai sarace. Privirea vaga, nedirectionata si neselectiva are scopul de a evita perceperea de noi stimuli, de a nu vedea ceea ce se intampla in apropiere si, in consecinta, prin deteriorarea pronuntata a eului, subiectul poate ajunge la o renuntare totala si definitiva la orice fel de comunicare.
Cu toate ca au fost realizate un numar mare de incercari de a alcatui un rezumat al dezvoltarii timpurii a sinelui la copiii autisti, acest lucru pare a intampina serioase dificultati. Se poate porni de la legatura existenta intre relativa absenta a capacitatii de imitatie si posibilitatea redusa de identificare cu atitudinile altor persoane. In incercarea de ilustrare a "modului specific de existenta a unui copil autist", G. Bosch (1970) descrie modul in care copilului ii lipsesc adesea simtul posesiunii, constiinta de sine si sentimentul de rusine, dorinta de auto-implicare si identificarea cu o persoana activa. G. Bosch sugereaza si faptul ca la copilul autist "contra-atacul" sau apararea sunt imposibile deoarece copilul nu poseda experienta necesara in domeniul relatiilor defensive fata de asa-zisele agresiuni venite din exterior. El scoate in evidenta faptul ca intarzierea apare mai ales in privinta capacitatii de a-l percepe pe celalalt ca pe o persoana, a capacitatii empatice si a convingerii ca lucrurile se pot referi si la altii, nu numai la sine.
O serie de autori au realizat paralele intre descoperirile legate de autismul infantil si cele ale lui J. Piaget privind dezvoltarea intelectuala a copiilor.
Vorbind de experienta de sine a copilului mic, J. Piaget (1954) afirma ca: "...Exact in momentul in care subiectul este mai centrat pe sine, el se autocunoaste mai putin, se descopera si se plaseaza in universul pe care il construieste in virtutea acestui fapt. Cu alte cuvinte, egocentrismul semnifica absenta atat a perceptiei de sine, cat si a obiectivitatii, intrucat achizitia posesiunii obiectului ca atare este la paritate cu achizitia perceptiei de sine". Aceasta constituie o descriere exacta a modului in care copilul autist dobandeste "posesiunea obiectului" simultan cu perceptia de sine.
Perceptia de sine poate fi dobandita doar atunci cand subiectul devine activ prin forte proprii, intr-un moment in care egocentrismul sau, inca radical, il determina sa atribuie orice eveniment extern unei activitati personale. Dar, asa cum se stie, copiii autisti nu atribuie evenimentele activitatilor personale, deoarece ei se simt prea dominati de mediu pentru a-l putea modifica. Siguranta rezida doar in identic, care este opusul schimbarii, in timp ce scopul esential al activitatii este tocmai a schimba. Din moment ce copilul autist evita activitatea personala si orice modificare, el nu poate trece dincolo de un stadiu in care universul este centrat pe ceva ce e complet independent de el ca subiect.
O alta problema este aceea a modului in care copiii autisti isi conceptualizeaza propriile caracteristici, inclusiv cele legate de varsta si sex. R. P. Hobson (1983) a condus o serie de cercetari referitoare la aceasta dificultate. El a pornit de la ideea conform careia cunostintele copilului normal, legate de semnificatia diferentelor de varsta si sex, ar depinde partial de tendintele cu baza biologica de a percepe si a relationa indivizii tineri si in varsta, barbati si femei, in diferite moduri.
Desi pare o modalitate neplauzibila de gandire, date relevante atesta asemenea tendinte chiar si la copiii mici, tendinte reflectate prin discriminarile timpurii intre barbati si femei, intre adulti si copii. Ipoteza sustinuta de R. Hobson este aceea conform careia absenta acestei forme de baza a diferentierii in cadrul relatiilor perceptuale interpersonale ar putea determina dificultatile autistilor de apreciere a naturii varstei si sexului pentru ei insisi si pentru altii.

Obsesia pentru identic, pentru ordine. Permanenta obiectului

Majoritatea celor care au fost preocupati de dorinta de "neschimbare" a copiilor autisti recunosc faptul ca scopul acesteia este reducerea anxietatii. Este vorba de un efort de a pastra o ordine a lucrurilor, a modului in care se desfasoara diverse actiuni.
Copilul autist creeaza legi pe care le considera esentiale pentru propria siguranta. Acestea trebuie respectate, iar daca nu se intampla asa, copilul are impresia ca viata sa ne naruie. Pentru a impiedica acest lucru, el aranjeaza jucariile in aceeasi ordine, repeta frazele in exact aceeasi maniera si cu acelasi enunt. Legile sale se disting de ale noastre prin faptul ca sunt neadaptative si universale. Una si aceeasi lege guverneaza totul. B. Bettelheim afirma ca, daca in primele zile de viata tensiunea creste si nu este eliberata printr-o "unificare finala cu obiectul aducator de satisfactii", apare un fel de furie neputincioasa in care anticiparea si, odata cu ea, viitorul, sunt distruse.
In mod evident, majoritatea copiilor autisti insista asupra imobilitatii timpului. De aceea, ei nu accepta sa li se vorbeasca de copii sau adulti, de oameni care sunt mai tineri sau mai in varsta pentru ca acest fapt ar implica o miscare in timp. Singura ordine permisa este cea dupa marime si in consecinta, lumea ar fi constituita doar din oameni mici si mari (in loc de copii si adulti). Timpul este un distrugator al lucrurilor care trebuie sa ramana identice. De aceea, lumea copilului autist este o lume a spatiului, in care nu exista timp sau cauzalitate, aceasta implicand o secventa temporala in care evenimentele ar trebui sa se succeada.
Cauzalitatea implica de asemenea faptul ca un eveniment il determina pe celalalt, incluzand o relatie. Copilul autist este insa ingrozit de relatii, ele aparandu-i ca distructive. In lumea copilului autist, lantul evenimentelor nu este conditionat de cauzalitatea obisnuita. Dar din moment ce un eveniment ii urmeaza altuia, trebuie sa existe o lege cronica atemporala, o lege eterna. Lucrurile se intampla pentru ca asa trebuie, nu pentru ca sunt determinate de ceva. Fiecare copil autist are insa modul sau propriu de a lupta cu aceasta dorinta de a trai in afara cauzalitatii, a timpului. Acesti copii nu recunosc nici o ordine de functionare pentru propriul corp. Pentru ei, nici una din functiile organismului nu ia nastere din corp si din trebuintele sale. In cel mai bun caz, sunt sisteme mecanice care urmeaza o ordine mecanica.
Conform teoriei piagetiene, conceptul de obiect debuteaza cu o simpla imagine perceptuala in cursul primelor zile de viata si castiga complexitate in timpul celor sase stadii ale dezvoltarii senzorio-motorii, ultimul stadiu incepand in jurul varstei de 18 luni si durand pana la aproximativ 3 ani. Pentru copilul autist, obiectele exista doar daca le vede sau daca sunt accesibile la locul lor obisnuit; ele inceteaza sa mai existe cand sunt deplasate in afara campului sau vizual familiar. Aceasta necesitate a copiilor autisti de a se "crampona" de obiecte si de locul lor, demonstreaza ca permanenta se pierde in momentul in care apar unele dificultati. In asemenea cazuri, ei trebuie sa intre fizic in posesia obiectelor. De aici se poate deduce ca gradul vulnerabilitatii emotionale este acela care il impiedica pe copil sa-i confere permanenta unui obiect pe plan mental. Deoarece, spre deosebire de un copil normal aflat in al patrulea stadiu senzorio-motor, copilul autist poate retine conceptul unui obiect, doar daca "amenintarea" legata de existenta sa nu este prea curand resimtita. El il pierde cand acea "amenintare" devine iminenta si este nevoit sa intre in contact fizic cu obiectul.
Cu alte cuvinte, doar in ultimul stadiu al dezvoltarii senzorio-motorii, permanenta obiectului nu mai depinde de ramanerea sa in acelasi loc. Copilul autist, insa, nu suporta schimbarea locului pentru un obiect, sau o alta modalitate de derulare a evenimentelor. Oare nu se poate presupune ca acest lucru se explica prin faptul ca autistul nu crede in persistenta obiectului, daca locul acestuia nu este cel obisnuit? Din observatiile realizate asupra copiilor autisti, se poate afirma ca atat timp cat copilul nu este convins de propria sa existenta ca de o constanta, el nu poate sa creada in vreo alta permanenta. Acest lucru se bazeaza pe ideea imposibilitatii conservarii integritatii in fata schimbarii. Copilul autist care a trait prea putine "momente de libertate" pentru el, ca persoana, nu poate transfera un astfel de concept catre un obiect.
Copilul mic considera ritmul flexibil al zilei si al noptii ca fiind de la sine inteles. Cand devine constient de derularea anotimpurilor, conceptul de sine care persista in ciuda schimbarilor de mediu este bine stabilit. Astfel, constanta poate fi transferata secventei zi-noapte, chiar daca acestea difera ca lungime. In cazul copilului autist, acesta insista deseori asupra egalitatii zilelor ca lungime, asupra faptului ca soarele rasare si apune intotdeauna in acelasi moment si in acelasi loc. Apartenenta lui la lume depinde de identic, de constant; constanta soarelui, a luminii, a secventei zi-noapte sunt concepte abstracte pentru el deoarece nu ofera permanenta propriei existente.
Din moment ce copilul autist este inhibat de actiunea pe cont propriu si de interactiunea cu lumea, el nu poate sa paraseasca pozitia egocentrica. In absenta unui concept de permanenta a obiectului si a relatiilor interumane, universul apare lipsit de ordine, haotic si imprevizibil. Singurul principiu care poate duce la o oarecare ordine este siguranta identicului.
In majoritatea cazurilor, abilitatea copiilor de a manipula obiecte si de a-si folosi propriul corp depaseste cele sase stadii de dezvoltare piagetiene. Dar abilitatea lor de a opera cu ganduri abstracte, opuse celor legate de preocuparile emotionale, este sub nivelul normal. Aceasta pare a fi blocata la al saselea stadiu, cel care debuteaza in mod obisnuit la 18 luni. Este practic varsta la care copilului autist ii este recunoscuta in mod cert tulburarea de dezvoltare. Chiar daca blocajul apare la acest ultim nivel al stadiului senzorio-motor, un grad ridicat de dezvoltare intr-un anumit domeniu concomitent cu un esec total in altul, considerat inferior pot fi deopotriva prezente
O serie de observatii sugereaza faptul ca unii copii autisti sunt perfect constienti de constanta obiectelor, cunoscand relatii ca deasupra, dedesubt, la dreapta, la stanga. Cu alte cuvinte, ei au reusit sa stapaneasca spatiul reprezentativ. Ei sunt constienti (selectiv) si de anumite cauze externe, supunandu-se acestora. Se poate presupune atunci ca "esecul" in dezvoltare ar trebui fixat intr-un punct de tranzitie intre o prima creatie a lumii reprezentarilor interioare si folosirea acestor reprezentari ca instrumente simbolice de gandire. Utilizarea simbolurilor este deficitara si haotica, iar lumea reprezentarilor interioare nu este suficient de stabila. Cand apare o asa-zisa alterare radicala a lumii exterioare, copilul se simte amenintat si poate recurge la forme comportamentale primitive in efortul de restabilire a permanentei.

Comportamente de tip obsesiv si ritualic

In locul modalitatilor ludice firesti, copilul autist, chiar incepand de la o varsta frageda, tinde sa adopte moduri de interactiune cu mediul puternic stereotipe si ritualice. Asa cum am amintit mai sus, rezistenta la schimbare si o profunda neplacere legata de modificarea rutinei zilnice sunt obisnuite la copilul autist. Astfel, el poate insista sa ia masa la aceeasi ora in fiecare zi, in aceeasi pozitie si cu acelasi set de tacamuri. De asemenea, le pretinde si celorlalti membri ai familiei sa se comporte in aceeasi maniera rigida. Aceasta evitare a schimbarii se extinde frecvent la mediul fizic, astfel incat copilul refuza, de exemplu, sa tolereze o piesa de mobilier care nu e la locul sau, usi deschise intr-un anumit fel sau o perdea care atarna in mod "inacceptabil". Redecorarea locuintei de catre parinti este deseori imposibila datorita adevaratelor crize care se pot declansa. Chiar si activitatile care ii sunt pe plac pot fi compromise datorita acestei rezistente in fata schimbarilor, fie ele minore.
Pe masura trecerii timpului, multe dintre aceste ritualuri devin mai pervasive si pot afecta majoritatea aspectelor vietii cotidiene. Autistii pot, de asemenea, sa devina mai insistenti in privinta altor persoane, care ar trebui sa urmeze aceleasi rutine.
Ritualurile se pot extinde si in domeniul verbal, copilul putandu-i impiedica pe cei din familie sa foloseasca anumite cuvinte. El poate de asemenea insista ca acestia sa ia parte la "partide" interminabile de intrebari si raspunsuri, care sunt aceleasi in orice imprejurare (in cazurile de copii autisti la care limbajul verbal este prezent ).
Desi copiii autisti manifesta rareori interes normal pentru jucarii, acesta se poate indrepta catre obiecte neobisnuite sau aspecte ciudate ale obiectelor. De exemplu, ei pot deveni obsedati de necesitatea atingerii fiecarei lampi, clante, intalnite in cale. Pot fi fascinati de atingerea parului unei persoane, de hainele acesteia, fara a fi catusi de putin interesati de persoana ca atare.
In literatura de specialitate, au fost citate cazuri ale unor copii autisti cu un interes obsesiv pentru colectionarea unor obiecte. Tipul de obiect variaza de la un copil la altul, putand fi vorba de orice, incepand de la monezi straine, ursuleti de plus, pana la obiecte mai bizare, ca, de exemplu, picioare de scaun, bilete de autobuz, cutii de conserve, sforicele.
Deseori, copiii autisti prezinta preocupari neobisnuite, pe care le practica in detrimentul altor activitati. In mod tipic, acestea implica teme ca: rute ale autobuzelor, mersul trenurilor, culori, directii, numere.
Pe de alta parte, obiectele care constituie tinta atasamentului obsesiv sunt si manipulate intr-un mod specific. Astfel, ele pot fi purtate intr-o maniera precisa, intre police si index sau ridicate la nivelul fetei. Manierismele mainii si degetelor sunt si ele frecvente, miscarile fiind deseori executate chiar in fata ochilor. De asemenea, tipice sunt si miscarile stereotipe ale intregului corp, rotirile in jurul propriei axe, acestea putand fi uneori extrem de complexe. Vom intalni la autist fascinatia pentru elementul sonor si pentru melodiile care declanseaza deseori sincronii motrice sub forma balansarilor de pe un picior pe altul, sau conduite de cautare si atractie puternica a surselor de zgomot ritmat. La copiii autisti care prezinta si un pronuntat retard mintal, pot fi observate si miscari mai grave, cum ar fi lovirea capului, automutilarea sau smulgerea parului.

Dificultatile de integrare sociala

Copilul autist este, ca si ceilalti copii, inclus intr-o istorie si o societate. Dar emotiile sale sunt absolute si fara nuante, gresit legate de axul social, la fel ca si acea "inteligenta salbatica" care se dezvolta la intamplare, in loc sa urmeze tiparele traditionale. Recunoasterea partenerului social si relatia cu el apar foarte lent sau uneori chiar deloc. Copilul autist poate deseori "dialoga" cu peretele ori cu propriile degete, ignorand complet vocea celui care se ocupa de el.
Spre deosebire de copiii normali, copiii autisti nu reusesc sa dezvolte atasamente puternice, specifice, fata de parinti, in primul an de viata. Ei nu-si urmaresc parintii prin casa, nu alearga sa-i intampine dupa o perioada de separare. Chiar daca sunt suparati, necajiti sau daca ii doare ceva, rareori apeleaza la parinti pentru a fi consolati si foarte putini respecta obiceiul "sarutului de noapte buna". Se mai observa un esec in folosirea zambetului, gesturilor sau a contactului fizic intr-un mod obisnuit, pentru a raspunde sau a initia un act social. Inca din perioada de sugar, este absenta acea anticipare prin intinderea bratelor pentru a fi ridicat de catre adult.
Contactul vizual pare, de asemenea, a manifesta tendinte de anormalitate. Unii copii autisti evita chiar in mod deliberat privirea adultilor. Copiii normali folosesc contactul ochi-in-ochi ca pe un semnal social, ei nu privesc fix fetele adultilor, ci adopta un anumit mod de a privi pentru a atrage atentia sau pentru a dovedi ca inteleg ca li se vorbeste. Privirea lor variaza si in functie de familiaritatea adultului si de contextul emotional al situatiei. Copilul autist nu foloseste insa contactul vizual intr-un mod corespunzator cerintelor situatiei sociale.
Multi dintre ei au tendinta de a nu realiza discriminari intre persoane, asa incat pot sa se apropie de un strain in aceeasi masura ca de proprii parinti. Desi esecul apare la dezvoltarea unor atasamente normale, ei nu se indeparteaza neaparat fizic de persoane. S-a observat de exemplu, ca multora le plac jocurile mai dure, in care sunt dati peste cap. Desi ei raspund uneori la contacte fizice de acest tip, le initiaza rareori. Cu toate ca pot sa incerce captarea atentiei adultului pentru a-si satisface trebuintele imediate, acesti copii doresc foarte rar sa-si impartaseasca experientele cu persoana adulta.

Tulburarile de limbaj

Esecul dezvoltarii abilitatilor comunicationale normale este, la ora actuala, unanim acceptata ca una dintre cele mai importante trasaturi ale autismului. Anomaliile limbajului sunt deseori semnalate de catre parinti si sunt considerate, in literatura de specialitate, ca fiind printre primele probleme care produc ingrijorare. Vocalizele emise de bebelusii autisti sunt rareori asemanatoare cu cele ale celor normali, atat in ce priveste extinderea, cat si frecventa. Acest lucru afecteaza si aparitia limbajului verbal (normal intre 9-12 luni). Copilul autist nu reuseste sa participe la "conversatiile prelingvistice" reciproce, care sunt obisnuite intre mama si copil. Intelegerea limbajului verbal este de asemenea redusa, iar absenta gesturilor simbolice este o caracteristica prezenta la acesti copii. Chiar si cele mai simple gesturi sunt afectate, de exemplu, "aratatul cu degetul", iar daca totusi copiii isi puncteaza dorintele in acest mod, o fac mai degraba cu toata mana, decat cu indexul. Rareori aceste miscari sunt acompaniate de mimica, demonstratie sau gesturi simbolice.
Ca orice individ insa, autistul resimte anumite necesitati si doreste sa transmita anumite mesaje inspre celalalt. Dar maniera sa de comunicare non-verbala si verbala este extrem de restransa si neconventionala. Modul sau de a atrage atentia se reduce deseori la simple strigate; intentia este deci prezenta, ceea ce lipseste este insa, in mod dramatic, forma.
Copilul utilizeaza rareori privirea directa ca semn preliminar al dorintei de comunicare. I se intampla foarte rar sa se asigure de disponibilitatea eventualului partener, cautandu-i privirea. Functia sociala, interogativa, este cel mai adesea absenta. Distanta corporala nu e nici ea respectata, copilul plasandu-se fie prea aproape, fie prea departe. Gesturile membrelor superioare utilizate pentru a acompania vorbirea pot merge pana la limita discordantei, dar pot si lipsi cu desavarsire. Apropierea de partener se face deseori din spate sau din lateral, si nu din fata, ca pentru a evita contactul vizual.
Din datele statistice rezulta ca 50% dintre copiii autisti folosesc totusi limbajul verbal. Din pacate, acesta nu are intotdeauna valoare comunicativa, pentru ca nu codifica "aceeasi lume". El contine uneori formulari atat de ermetice, incat numai cei apropiati pot sa le decodifice. Indiferent de domeniul abordat, semanticul, semioticul si, contextul nu intra in rezonanta. Comunicarea si vorbirea sunt intotdeauna surse de contrarietate, de incercari laborioase si de crize de frustrare intensa care determina deseori renuntarea completa. Autistul vorbeste sau incearca sa o faca din necesitate, pentru a-si descrie starile sau pentru a-si manifesta cerintele. Cand asculta, daca intelege, o face in general la primul nivel, deoarece nu poate sa conceapa existenta reciprocitatii comunicarii.
Mecanismele care definesc tulburarile comunicarii autiste par a fi: instabilitatea perceptiei, incapacitatea segmentarii fluxului sonor in elemente distincte, imposibilitatea acordarii sensului cu contextul, absenta sentimentului de reciprocitate care presupune prezenta unui punct de vedere diferit.
Pentru studiul limbajului si al tulburarilor sale la copiii autisti, trebuie realizate doua distinctii: prima este diferenta de fluenta verbala intre autismul usor si cel sever, iar cea de a doua este notiunea de gen sau stil, care poate fi de ajutor in cazul variabilitatii deseori inexplicate sau inexplicabile intre formele de limbaj din cadrul autismului. Conversatia obisnuita, descrierea unui set de imagini care relateaza o poveste, o repovestire, explicarea unei istorioare spuse de altcineva - toate constituie genuri diferite, avand tipare lingvistice diferite. Cu exceptia conversatiei, celelalte pot fi considerate monologuri, care necesita o coeziune crescuta in alaturarea si potrivirea unor afirmatii. Asa cum s-a putut constata, in urma diverselor cercetari efectuate, in special de J. Bruner, copiii cu autism moderat ajung la achizitionarea mai multor stiluri din cele mentionate mai sus, stiluri care sunt incluse in repertoriul copiilor cu autism usor.
Ipoteza pe care o propune J. Bruner este aceea conform careia problemele comunicationale in autism se datoreaza unui impuls slab sau chiar absentei impulsului de a transpune experienta de viata in naratiune, incepand cu o varsta foarte frageda (2-3 ani). Iar acest deficit persista si mai tarziu, manifestandu-se ca o dificultate de a spune o poveste. Se poate afirma ca deficitul amintit, a carui importanta nu este pusa la indoiala, este consecinta unei alte deficiente, mai grave, in functionarea generala. Urmarea este deprivarea copilului de "baia" informationala ce i-ar face posibila crearea semnificatiilor prin care sa participe la viata sociala.
Majoritatea studiilor legate de limbajul copiilor autisti arata ca acestia nu folosesc pronumele eu. L. Kanner a denumit acest fenomen "inversarea pronumelui", tinand cont de folosirea de catre copil a pronumelui personal tu in locul celui de persoana intai eu. El amintea si de "ecolalia intarziata" si de "afirmarea prin repetare" pentru cazurile in care, de exemplu, copilul este intrebat: "Tu vrei lapte?" si raspunsul este "Tu vrei lapte". Se pare insa ca acest concept de inversare pronominala nu este de natura a clarifica problemele existente. Pentru ca, de fapt, copilul nu inverseaza pronumele, ci evita folosirea acestora, cu atat mai mult cu cat se refera la el insusi.
Evitarea folosirii pronumelui eu denota fie o negare a sinelui, fie absenta constiintei de sine, in timp ce substitutia sa cu tu demonstreaza o oarecare constiinta a sinelui altora. Anxietatea in raport cu sinele nu iese la iveala doar prin refuzul copilului de a vorbi, prin evitarea folosirii pronumelor personale. Comunicarea nu este legata doar de cuvinte, ci si de scopul utilizarii acestora. Numirea lucrurilor este mai accesibila copiilor autisti deoarece aceasta nu ii angajeaza in vreun fel si nu le dezvaluie gandurile; orice angajament fiind o puternica sursa de anxietate. De aceea, ultimul lucru pe care doresc sa-l faca este sa-si comunice sentimentele. Astfel, chiar daca spun ceva, copii autisti fac cu o voce dintre cele mai bizare, de cele mai multe ori, asemanatoare vocii unei persoane surde, cu aceeasi calitate atonala si neacomodata cu cea a unei persoane care nu poate sa-si auda emisia vocala.
S-a observat, de asemenea, ca acesti copii evita cuvantul da tot atat de mult pe cat il evita pe eu, iar negatia nu apare mult mai de timpuriu in vocabular. Daca dificultatea de invatare a unor cuvinte ar fi determinata, asa cum au afirmat B. Rimland si altii, de cauze organice, de leziuni cerebrale, nu ar trebui sa existe diferente, iar cuvantul da ar trebui sa apara in acelasi timp cu nu. Probabil insa ca preferinta pentru folosirea negatiei este o consecinta a negativismului deliberat si extrem de care dau dovada copiii autisti.
Se poate adauga faptul ca prin interzicerea oricarei schimbari, prin refuzul existentei sale ca eu, prin evitarea folosirii afirmatiei da, copilul autist indeplineste ceea ce el considera a fi dorinta parentala, adica aceea de a nu exista. De aceea, pronumele tu - acei altii carora li se permite existenta - si adverbul nu, care este esentialmente o negare a existentei, ii sunt mult mai accesibile.
Acei copii care renunta la orice limbaj, intrand in starea de mutism, par sa fie convinsi ca ascunderea gandurilor in spatele unui limbaj lipsit de sens nu este suficienta pentru a le oferi siguranta necesara. L. Jackson (1972) se refera, in studiile sale, la noua cazuri de copii nevorbitori, pe care i-a avut in grija, diagnosticati ca autisti datorita evitarii oricarui contact cu fiintele umane si a preocuparilor de tip repetitiv si compulsiv. Mutismul acestor copii s-ar putea explica prin incercarea unei ultime retrageri in fata "pericolului".

Problemele legate de capacitatea de simbolizare

Studiile de specialitate atesta aparitia jocului simbolic si creativ pentru copilul normal in jurul varstei de un an si jumatate, doi ani. Se pune intrebarea cat de tipica pentru autism este absenta acestui tip de joc simbolic, imaginativ? Daca ne referim la cercetarile epidemiologice intreprinse de L. Wing (1981), putem aminti faptul ca si copiii deficienti mintali non-autisti, avand o varsta de comprehensiune lingvistica sub 20 luni au demonstrat lipsa initiativei pentru jocul simbolic reprezentativ, flexibil si cu tematica variata. Este vorba aici de un "palier" intelectual, la nivelul caruia nici jocul simbolic, nici limbajul nu prezinta o dezvoltare corespunzatoare, indiferent de diagnostic. In momentul in care cercetatoarea s-a axat pe indivizi cu o varsta mintala non-verbala de peste 20 luni (si, se presupune, cu un anume potential cognitiv pentru jocul imaginativ si cu un limbaj mai elaborat), cei care au esuat in a demonstra achizitia jocului simbolic, au manifestat si comportamente de tip autist.
Observatii similare pot fi extrase si dintr-o serie de cercetari experimentale. De exemplu, un studiu efectuat de C. Rignet si colaboratorii, cu copii autisti avand un nivel scazut al dezvoltarii abilitatilor, cu copii suferind de sindrom Down si cu copii normali, a confirmat discrepantele existente intre copiii autisti si celelalte grupe in privinta nivelului jocului simbolic, performantele nefiind legate de abilitatea lingvistica; de notat este ca aceste performante s-au imbunatatit in foarte mica masura cand copiii au urmarit jocul mimat de catre experimentator.
O problema care suscita interes este caracterul stadiilor timpurii ale jocului la copiii mici autisti. Subiectii selectionati pentru un studiu efectuat de M. Sigman si J. Ungerer (1987) aveau varste cuprinse intre 2 ani si jumatate si 6 ani si au fost comparati cu copii non-autisti cu deficienta mintala si cu copii normali, situandu-se la niveluri similare de functionare intelectuala (cu varste mintale cuprinse intre 16 luni si 3 ani). Copiilor le-a fost prezentat un set de jucarii, incluzand trei papusi de marimi diferite, mobilier pentru papusi, un serviciu de ceai, un camion, un garaj, un telefon, o perie si o oglinda. Experimentul a inceput prin efectuarea de catre experimentator a unor actiuni simbolice cu jucariile, in timp ce copilul era asezat pe genunchii mamei. Experimentatorul si mama s-au plasat apoi in colturi opuse ale incaperii, copilului permitandu-i-se sa se joace singur cu jucariile timp de 16 minute, comportamentul sau fiind inregistrat prin intermediul unui check-list sistematic. In primul rand s-a pus accentul pe prezenta si pe frecventa jocului functional si simbolic. Au fost notate patru tipuri diferite de actiuni adecvate pentru jocul functional: directionate catre obiect (impingerea camionului in garaj), auto-directionate (perierea parului), directionate catre papusa (hranirea cu lingurita) si directionate catre altii (tinerea receptorului telefonic la urechea mamei). De asemenea, s-au inregistrat trei categorii de actiuni incadrate ca joc simbolic: jocul prin substitutie, adica utilizarea unui obiect ca si cum ar fi un altul (folosirea unei cesti de ceai ca receptor telefonic); jocul tip agent, adica folosirea unei papusi ca agent actional independent; jocul imaginar, crearea de obiecte sau persoane fara vreo reprezentare fizica in mediul inconjurator imediat. Diversitatea jocurilor a fost masurata prin numarul inregistrat pentru fiecare categorie.
Rezultatele obtinute au scos in evidenta o angajare mai variata, mai frecventa a copiilor non-autisti in cele trei categorii de jocuri, decat cea a copiilor autisti care s-au angajat in doar cateva acte de tip functional si in cateva jocuri simbolice. O alta observatie este legata de faptul ca autistii folosesc rareori papusa ca agent in cadrul unui joc structurat si directioneaza de asemenea rar jocul catre alte persoane.
De ce oare atat de putini copii autisti par sa savureze cu adevarat jocul? Asa cum afirma S. Wulff (1985), un copil autist care este lasat singur in camera de joaca, plina cu jucarii, deseori le ignora, continuandu-si leganarea sau bataia din palme. Acest fapt ridica desigur probleme nu numai legate de functiile cognitive (simbolice, reprezentative) necesare in jocul simbolic normal, dar si de semnificatia pe care jocul insusi o are pentru copilul normal. Parafrazandu-l pe L.S. Vigotski (1962), fiecare act de simbolizare creativa contine o atitudine de transfer afectiv catre aspectul relationarii interpersonale din care deriva. Acesta pare a nu fi cazul pentru copiii autisti, chiar si pentru aceia dintre ei care au ajuns (oarecum) la o intelegere a lucrurilor si a lumii.

2. COPILUL AUTIST INTRE 6 SI 12 ANI

Pe masura ce cresc, in viata copiilor autisti survine o perioada in care se inregistreaza un oarecare progres, iar semnele etapei anterioare se estompeaza intr-o masura mai mica sau mai mare, in functie de gradul severitatii tulburarilor.
Deseori, in aceasta perioada, se contureaza, in afara obsesiilor sau a fobiilor defensive, interese reale, o anume curiozitate, o cautare a cauzalitatilor care permit o educatie intelectuala si culturala mai eficace, cu metode oarecum traditionale. Se poate crea uneori un status quo chiar daca interactiunea este asimetrica si mai ales imatura.
Copiii autisti pot dezvolta in aceasta perioada atasamente fata de adultii care le sunt familiari si pot sa-si manifeste afectiunea fata de parinti. In jurul varstei de 6 ani, multe dintre tulburarile sociale timpurii pot fi mai putin evidente. Partenerul de familie incepe deci sa fie recunoscut in dimensiunea sa umana, adica diferit de obiectele fara viata. Desi intelegerea empatica este tot lacunara, anumite reguli sociale sunt percepute si deduse datorita repetarii experientelor.
Se poate intelege usor de ce dezvoltarea sociala a copilului autist depinde in masura atat de mare de capacitatile sale intelectuale, din moment ce el va trebui sa extraga regulile sociale cu ajutorul unor mecanisme care nu sunt automate si nici reglate pe comprehensiunea emotionala.
Cu toate acestea, dificultatile serioase de ordin social persista. Este vorba in special de absenta reciprocitatii si a reactivitatii sociale adecvate in cadrul interactiunii cu colegii de varsta. Copiii autisti se angajeaza foarte rar in jocuri colective si nu leaga prietenii normale pentru aceasta varsta, ei preferand in continuare petrecerea timpului in lumea rutinelor lor solitare.

3. AUTISMUL LA ADOLESCENT

In ceea ce priveste modificarile specifice ale adolescentului, autistul prezinta o crestere in greutate si inaltime decalate in raport cu normalul; talia sa este in genere mai mica, iar precocitatea sexuala absenta.
Apare insa o caracteristica dramatica a unor adolescenti autisti: survenirea crizelor epileptice, chiar ;i fara semne prealabile in acest sens. Dupa M. Rutter (1987), aproape o treime din autistii adolescenti prezinta epilepsie intre 11 si 14 ani. De aceea asistenta neurologica si medicala este determinanta in aceasta perioada.
In ceea ce priveste modificarile cognitive, s-a observat faptul ca autistul isi dezvolta in general inteligenta intr-o maniera mai lenta si oarecum particulara. Din cele mentionate in capitolele anterioare, s-a vazut ca autismul constituie un obstacol in calea dobandirii capacitatii de abstractizare conceptuala. Stadiul gandirii formale este rareori atins de autistul adolescent, cunostintele sale avand valoare de absolut. Si la aceasta varsta, punctul de vedere al altuia este confundat cu punctul de vedere propriu, sau mai degraba nu exista.
Autistul adolescent contesta rareori valorile, din moment ce ele sunt definitive si absolute, nu minte si nu intelege minciuna. Naivitatea sa este foarte marcata, iar increderea sa totala. El este rareori solitar pentru ca o doreste, dar nu se poate integra decat destul de greu in grupuri deoarece este incapabil sa perceapa corect regulile subtile ale jocului social.
Comunicarea sa este redusa, limbajul sau verbal e destul de primitiv, iar neintelegerea schimburilor si desavarsita sa candoare sociala il fac sa devina un candidat al mediului protejat.
In adolescenta, modificarile socio-emotionale suferite de autisti sunt tributare nivelului intelectual atins. Adolescentul autist pare sa separe pulsiunile sale sexuale de aspectul lor relational. Ii este foarte greu sa intretina relatii interpersonale complexe datorita tulburarilor grave existente in domeniul empatiei si al reciprocitatii. Apar uneori si tulburari ale comportamentului sexual (exhibitionismul, masturbarea), care nu fac decat sa ingreuneze adaptarea.
Adolescenta este pentru cei mai evoluati si pentru cei mai constienti o perioada de depresie, de izolare, care reactiveaza deseori comportamentele indezirabile. Pentru cei mai putin evoluati, agresiunile si automutilarile ce diminuasera in cursul anilor anteriori isi manifesta din nou prezenta, creand dificultati din ce in ce mai serioase de integrare sociala.
http://www.preferatele.com/docs/psiholo ... etice8.php
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Feb 15, 2008 2:29 pm

dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Apr 11, 2008 4:10 pm

Studiile confirma spusele parintilor: inregistrarile de acasa ale petrecerilor aniversare demonstreaza existenta regresiunii autistice.


Cercetatorii care au studiat inregistrarile video de acasa ale petrecerilor aniversare in primii doi ani din viata copiilor au confirmat ceea ce un numar de parinti a pretins de ani de zile: anume ca unii copii care par normali la varsta de un an manifesta comportamente caracteristice autismului la sfarsitul celui de-al doilea an de viata.

Intr-un studiu publicat astazi in Arhivele de Psihiatrie generala, cercetari efectuate la Centrul pentru Autism al Universitatii din Washington ofera prima dovada obiectiva de regresiune autistica. Aceasta forma de autism se estimeaza a reprezenta aproximativ 25% din toate cazurile de autism din Statele Unite.

Studiul nu a urmarit cauzele regresiunii autistice sau posibilul rol pe care vaccinarile din copilarie il pot juca in dezvoltarea autismului la copii, dupa spusele autorului principal Geraldine Dawson, director al Centrului pentru Autism al Universitatii din Washington.

O data in plus acest studiu ofera o lectie importanta asupra faptului ca parintii pot semnaliza corect ceea ce se intampla cu copiii lor. Acest lucru subliniaza cat de important este ca profesionalistii sa asculte ceea ce spun parintii,” a spus Dawson.

“Si in mod sigur sugereaza ca atunci cand examinam posibilitatea aparitiei autismului este necesar sa examinam copii la varsta de 18, 24 si 36 de luni pentru a gasi copii care se dezvolta normal la inceput, dar care inregistreaza o regresiune mai tarziu.”

Cercetatorii au examinat inregistrarile video de la aniversarile a 56 de copii – dintre care 15 au fost ulterior diagnosticati cu autism si ai caror parinti au semnalat faptul ca regresiunea suferita de copiii lor a avut loc in primii trei ani din viata: 21 ai caror parinti au semnalat existenta de simptome la copiii lor in primii ani din viata dar care nu au suferit regresiunea; si 20 de tineri care se dezvolta normal, tipic. Comportamentul copiilor a fost codat de observatori antrenati carora nu le-a fost adus la cunostinta care copii fusesera diagnosticati ca suferind de autism sau regresiune. De asemenea parintii au completat un chestionar privind dezvoltarea copilului lor in timpul primilor doi ani de viata.

Probabil ca cea mai remarcabila descoperire implica comunicarea verbala. Cele trei grupuri s-au diferentiat considerabil in folosirea ganguirilor complexe si in utilizarea cuvintelor la varsta de 12 luni. Copii diagnosticati ulterior cu regresiune autistica foloseau gangureli complexe si cuvinte mult mai frecvent decat aceia diagnosticati cu autism instalat timpuriu. Copii care se dezvolta normal s-au incadrat intre grupele copiilor care sufereau de autism.

Insa, un an mai tarziu copii care se dezvoltau normal au semnalat o crestere semnificativa in folosirea cuvintelor si ganguirilor complexe in timp ce celelalte doua grupuri de copii care sufereau de autism fie au pierdut limbajul achizitionat fie nu au reusit sa inregistreze progrese importante.

Copii suferind de regresiune autistica la varsta de 2 ani infatisau alte simptome de autism pe care nu le aratasera la 1 an, ca de exemplu nu aratau cu degetul sau nu foloseau corpul lor pentru a se referi la obiecte, nu reactionau cand numele lor era strigat si nu se uitau la alti oameni Ambele grupuri de copii care sufereau de autism au inregistrat o descrestere semnificativa in privinta privitului la alte persoane in al doilea an de viata.

Dawson a spus ca aceste descoperiri coroboreaza semnalizarile facute de parinti privind faptul ca unii copii care sufera de autism folosesc cuvintele spontan si cu sens, folosesc gesturi si participa la jocurile sociale timpuriu si apoi isi pierd aceste abilitati.

Chestionarele completate de parinti indicau de asemenea ca copii care sufera de regresiune autistica aveau de obicei dificultati cum ar fi probleme cu somnul si consolarea cand erau suparati, anterior aparitiei simptomelor specifice autismului.

„Acest lucru sugereaza ca ar putea exista o vulnerabilitate in dezvoltarea sistemului nervos si ca acesti copii nu se dezvoltau normal”, a spus aceasta.

Cercetatorii au descoperit de asemenea ca nu existau diferente la varsta de 3 si 4 ani privind severitatea autismului, coeficientul de inteligenta, comportamentul de adaptare sau functionaliatea neuropsihologica intre copii cu antecedente de regresiune autistica si cei la care autismul a avut un debut timpuriu.

Centrul pentru Autism de la Universiatea din Washington continua sa supravegheze copiii suferind de autism ce fac parte din studiu, pentru a vedea daca exista diferente intre autism regresiv comparativ cu cazurile autism cu debut timpuriu si pentru a determina daca regresiunea este o forma diferita de tulburare de dezvoltare.
http://forum.miklos-muhi.ro/viewtopic.p ... 0da7d545c5
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Apr 28, 2009 5:08 pm

Aptitudinile de excepţie ar putea fi un punct de pornire în lucrul cu copiii autişti - nou studiu


14 Apr 2009 Mona Bobe | 0 comentarii | 176 vizualizari


Aptitudini “savante”, cum ar fi o memorie uimitoare sau capacităţi numerice ieşite din comun, ar putea fi mult mai frecvente printre persoanele afectate de autism, faţă de cum se credea până nu de mult, informează New Scientist.

O cercetare realizată cu 100 de participanţi autişti arată, recent, că o treime dintre aceştia au aptitudini ce depăşesc media, atât raportat la restul populaţiei largi, cât şi prin comparaţie cu nivelul setului propriu de aptitudini.

Coordonatoarea cercetării, Patricia Howlin, de la Institutul de Psihiatrie – King’s College, din Londra, a declarat: „Oamenii se centrează prea mult pe ceea ce autiştii nu pot să facă.



Or, noi demonstrăm că autiştii sunt oameni cu abilităţi speciale, dar neutilizate.”

Noţiunea „savant” a captat mult timp interesul cognitiviştilor, dar şi pe cel al publicului larg. Dar, în ciuda acestui interes, e un mister cum se leagă autismul de aptitudinile „savante”, comentează New Scientist.

Unele studii indică frecvenţe mai mari ale savanţilor printre autişti decât printre oamenii obişnuiţi sau printre cei cu alt fel de dificultăţi mintale.

Echipa lui Howlin a analizat două măsurători diferite ale abilităţilor excepţionale în cazul autiştilor – într-un studiu longitudinal, realizat prin măsurători periodice din 1950 până în 1985. 39 de adulţi au îndeplinit criteriile pentru „skill savant” sau „aptitudine cognitivă excepţională”.

Spre a identifica aptitudinile “savante”, cercetătorii au trimis părinţilor autiştilor câte un chestionar în care li se cerea să identifice şi să descrie, cu exemple concrete, orice capacitate sau talent deosebit prezent la o cotă “neobişnuită printre oamenii obişnuiţi”. Din aproape 100 de părinţi care au răspuns, 45 au susţinut că notaseră o aptitudine specială la copilul lor. Dar numai 24 la sută au îndeplinit criteriile stabilite de cercetători pentru a putea fi vorba de aptitudini speciale: caracterul de excepţie, atât raportat la norma frecvenţei în rândul populaţiei, cât şi raportat cu restul tabloului de trăsături psihice ale persoanei, la nivelul general al abilităţilor acesteia.

Printre aptitudinile sau capacităţile considerate “savante” au fost enumerate: să spui ce zi a săptămânii a fost sau va fi la oricare dată calendaristică (să faci calcul calendaristic), să recunoşti scurte acorduri muzicale etc.

Au fost examinate şi scorurile voluntarilor la subteste QI (calcul numeric, abilităţi spaţiale şi motrice, memorie). S-a descoperit că 23 la sută dintre ei înregistraseră la cel puţin unul dintre aceste subteste performanţe ce atestă capacităţi peste medie.Opt dintre aceştia au fost identificaţi ca având aptitudini “savante” matematice sau de calcul calendaristic, iar concluziile studiului au fost că aproape o treime dintre participanţi aveau fie o “aptitudine savantă”, fie o abilitate cognitivă de excepţie.

Cercetătorii au accentuat importanţa practică a rezultatelor studiului, subliniind necesitatea ca, în lucrul cu copiii autişti, pe baza unor astfel de capacităţi identificate să se încerce motivarea învăţării unor altfel de capacităţi şi deprinderi (sociale şi de comunicare, de pildă).

Darold Treffert, psihiatru din Wisconsin care se ocupă cu studiul savanţilor, a declarat că estimează prezenţa aptitudinilor “savante” într-o proporţie de doar 10 la sută în rândul persoanelor autiste, bazându-se pe studii anterioare şi pe propriile observaţii. Psihiatrul şi-a motivat estimările prin neîncrederea faţă de rapoartele obţinute de la părinţi şi prin concepţia că performanţele de top la subteste de inteligenţă nu califică o persoană ca “savant”. “Unii savanţi autişti obţin scoruri bune la subteste QI, dar nu toţi autiştii care obţin astfel de scoruri bune sunt savanţi”, a explicat el. “Avem nevoie de o definiţie mai validă a sindromului savantului şi de o definiţie mai validă a inteligenţei”, a concluzionat Treffert.


http://www.infoportal.ro/presa~info-929451.html
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Sun May 17, 2009 11:10 pm

Mă cheamă Autism

de Omri Fiman/Marty Murphy

Salut. Daţi-mi voie să mă prezint. Mă cheamă Autism. Probabil că mă cunoaşteţi sau ştiţi despre mine. Sunt o tulburare, o “afecţiune” care atinge multe persoane. Lovesc după bunul plac, când şi unde vreau. Spre deosebire de Sindromul Down sau alte “defecte”, nu las urme acolo unde lovesc. De fapt, mă mândresc cu faptul că mă infiltrez în viaţa unui copil lăsându-l în urmă deosebit de frumos. Mulţi oameni nici nu ştiu că sunt acolo. Ei dau vina pe copil pentru ce-l pun eu să facă. Eu sunt Autism şi fac ceea ce poftesc.

Eu sunt Autism. Lovesc atât băieţi cât şi fete. Bebeluşi şi copilaşi. Cele mai bune victime ale mele sunt băieţei de 2 ani, dar orice copil este bun. Îmi plac copiii şi ei sunt întotdeauna adevăratele victime, deşi iau ostateci şi pe alţii din familie. E ca şi cum iau doi la preţ de unul. Afectez copilul şi “infectez” toată familia.

Eu sunt Autism. Lovesc atât pe bogaţi cât şi pe săraci. Cei bogaţi se luptă cu mine prin educaţie şi terapie. Cei săraci îşi trimit copiii de-acasă şi n-au putere să se lupte cu mine. Sunt mai capabil să câştig în viaţa copiilor săraci decât a celor bogaţi, dar încerc să prind rădăcini oriunde.

Eu sunt Autism. Sunt o tulburare ce nu face deosebiri. Lovesc albi şi negri, mexicani, ucraineni, ruşi, polonezi, slavi, japonezi, coreeni şi finlandezi. De fapt, lovesc oriunde pe Pământ. Nu cunosc vreo limită de ordin geografic.

Eu sunt Autism. Nu deosebesc nici după religie. Lovesc evrei şi creştini, musulmani şi budişti, ateişti şi agnostici. Nu-mi pasă de religia unei persoane sau ce credinţe are. Când lovesc, oricum va fi puţin timp pentru aşa ceva. Afectez membrii oricărei religii de pe planetă.

Eu sunt Autism şi sunt puternic şi devin din ce în ce mai puternic cu fiecare an, cu fiecare lună, cu fiecare zi, cu fiecare minut şi cu fiecare secundă care trece. Sunt îngrijorat că se vor da bani ca să fiu combătut atât eu cât şi stăpânirea mea asupra copiilor, dar deocamdată nu am a mă teme. Unele ţări precum Kuweit dau ceva bani să-i ajute pe cei ce i-am lovit, iar altele, precum Statele Unite, mai degrabă irosesc bani pe lucruri ridicole cum ar fi descoperirea numărului de indieni americani care practică Voodoo în loc să se lupte cu mine. În aşa atmosferă pot înflori şi face rău atât cât voiesc. În aşa locuri îmi frec mâinile cu drăcească bucurie la gândul problemelor pe care le pot face copiilor, familiilor lor şi societăţii în general.

Eu sunt Autism. Când sosesc, sosesc să stau. Fur visurile şi speranţele familiilor şi le zdrobesc cu plăcere. Văd confuzia şi teama din ochii victimelor mele şi văd formarea ridurilor, grijile şi durerea pe feţele părinţilor. Văd jena produsă de copiii lor din pricina mea şi încercările nereuşite ale părinţilor să-şi ascundă copilul, şi pe mine. Văd lacrimile din ochii părinţilor şi simt lacrimile copiilor. Eu sunt Autism. Las jale în calea mea.

E sunt Autism. Eu doar iau şi nu dau în schimb decât descumpănire şi repulsie. Fur vorbirea şi învăţarea. Fur socializarea şi înţelegerea. Fur “simţul comun” şi, dacă sunt lăsat să o fac, iau totul mai puţin viaţa fizică. Ce las în urmă este aproape mai rău ca moartea. Nu-mi este frică de nimic decât de curaj, lucru care, din fericire, văd foarte puţin. Mi-e frică de cei care se ridică şi iau atitudine împotriva mea şi îndrăznesc să se lupte cu mine şi cheamă şi pe alţii în această luptă. Mi-e frică de cei care încearcă să facă puţin bine victimelor mele în familie şi societate. Mi-e frică de cei care împing înainte deşi eu sunt cel care trage. Mi-e frică de ziua când voi fi eradicat de pe planetă.

Totuşi, nu mi-e foarte frică acum. Nu e nevoie. Eu sunt Autism şi pun pariu că mă cunoaşteţi sau ştiţi despre mine. Sau dacă nu, mă veţi cunoaşte în curând. Mărşăluiesc înainte mai repede ca niciodată. Caut alţi copii tot timpul. Caut alţi copii să consum şi alte vieţi să distrug. Mi-e groază de ziua când se va privi la mine cu milă sau – mai rău – cu înţelegere pentru că în acea zi voi începe să mor.

Dar între timp sunt în siguranţă, liber să bântui tot mai mult. Liber să aduc durere şi suferinţă, ceea ce fac atât de bine. Sunt într-o misiune şi am mult de muncă şi din fericire nimeni nu mă opreşte încă.

Salut. Daţi-mi voie să mă prezint. Mă cheamă Autism. Poate mă cunoaşteţi sau ştiţi despre mine. Dacă nu, nicio grijă, mă veţi întâlni curând …

Posted by Marius Filip 0 comments Links to this post
Labels: autism, Romanian
http://mariusfilip.blogspot.com/
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Sep 07, 2009 9:04 am

01 iunie 2009
De ce doare autismul



La inceput ti s-a parut, apoi cineva ti-a confirmat frica, apoi un specialist ti-a dat un diagnostic. Intreaga familie ti-a spus ca te inseli. Insa din prima zi autismul a inceput sa faca parte din tine. Te trezeai cu el la micul dejun, te plimbai pe acelasi scaun in tramvai, iti dadea peste mana cand iti mangaiai copilul. Autismul doare pentru ca frange aripile viitorului. Doare pentru ca nu te mai lasa sa visezi. Autismul doare si orice mama o stie prea bine.

Copiii de doi ani pun intrebari, canta, danseaza, se cearta in parc cu alti micuti pentru o lopatica de plastic.

Al meu numara pietricele si le arunca haotic spre gard. Il strig pe nume, dar el nu vrea sa ma auda.

E departe, pe taramul care i-a furat, fara sa-i intrebe pe cei care le-au dat viata, zambetul, iubirea, cuvintele.
Nu e drept, dar asa e. Nu te mai intreba de ce tocmai tu, pentru ca pierzi un timp pretios.

Timpul in care ai putea sa recuperezi bucatica cu bucatica micutul tau. Asa ca ingroapa-ti durerea care risca sa te ingroape pe tine si deschide ochii. In Romania se spun prea multe despre autism si nu se face nimic. Nimeni nu-ti ofera suport si ar trebui sa-ti iei gandul de la asta o perioada.

Specialistii adevarati sunt putini si aceia sunt scoliti afara, pe austistii altora. Ai nostri nu pot avea nici macar privilegiul de a fi cobai. Penibil. In fine, David, fiul meu are acum 2 ani si 8 luni, face ABA de o luna si primul om care a indraznit sa-i dea un diagnostic am fost chiar eu. Au urmat vizite la diversi neuropsihiatri, psihologi, psihiatri, usi de spitale cu staif, medici la care trebuie sa te duci cu recomandare, sa stai 4 ore la usa lor ca sa simti cat de importanti sunt. Cand de fapt nu-ti spun nimic concert. "S-ar putea sa fie..." "sa nu intram in panica". "are doar 2 ani", "jucati-va mai mult cu el", "exagerati, e baiat va vorbi mai tarziu"....

Cineva mi-a recomandat intr-o buna zi ceva cu adevarat esential: o carte. "creierul social" de Otilia Secara.


Am comandat-o, am citit-o si m-am imprietenit intre 2 mailuri cu un neuropsihiatru din Timisoara. Hai acolo, Otilia trebuie sa-l vada pe David! A fost prima care a scris negru pe alb ca David are o "tulburare pervaziva de dezvoltare, fara alta precizare", adica, pe romaneste autism atipic.

Si iar a durut. Era oficial. Dar am stiut macar ce trebuie sa fac: sa lupt. Sa folosesc fiecare secunda din viata mea, fiecare energie, gand, putere pentru el, pentru cuvintele ce aveau sa vina din gura lui. Intr-o zi. Am invata sa am rabdare. Niciodata n-am avut. Apoi am cunoscut-o pe Dana Martinescu, femeia cu chip de copil care stie sa intre in mintea copiilor si sa-i faca sa iasa impreuna de acolo. Ea le coordoneaza pe Claudia si Ioana sa faca din David copil. Si mai sunt oameni importanti pe care daca nu i-as fi avut langa mine in diverse momente, n-as fi reusit. Am sa-i enumar, chiar daca voi nu-i stiti, ei se stiu si as vrea sa stie ca eu stiu cat sunt de valorosi. Ordinea nu conteaza, ci sufletul lor: Florin(sotul meu), Adina, familiile noastre, Luminita& Dan Micu, Anda, Ozana, Loreta, Mona, Iza, Violeta Aposteanu, Andreea, Gina Tanasache, Nina Micu, Florin "Maradona", Gradinita Pisicel(Madalina, Veronica, Paula, Geta s.a)

Fara oamenii din jur nu poti merge mai departe, ei te invata sa uiti durerea si uneori un simplu gest, o intrebare, un sfat pot face cat toti banii din lume.Hai sa stam de vorba despre durerea autismului si apoi sa uitam de ea.
Deschide-ti sufletul, plangi, tipa catre cer, dar mergi mai departe....si aici sa vorbim cu sinceritate despre austism...
Geo

http://cuvintedespreautism.blogspot.com ... ismul.html
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Jan 18, 2010 1:20 pm

http://videos.disabled-world.com/video/ ... sial-video

Controversial video clip "I am Autism" by Alfonso Cuarón and Billy Mann. The video debuted on September 22, 2009 at Autism Speaks' Second Annual United Nations World Focus on Autism in New York.
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri May 07, 2010 1:09 pm

Avantajele autismului


Foto: Papipupepo.info


Pentru Michelle Dawson, calatoriile aglomerate cu autobuzul reprezinta o mare problema. In acelasi timp, ii este foarte dificil sa comande ceva intr-un restaurant, pentru ca este cuprinsa de panica atunci cand intra in contact cu strainii. Si totusi, in ultimii ani, Dawson si-a construit reputatia ca cercetator la spitalul Rivière-des-Prairies, spital ce apartine de Universitatea Montreal din Canada.

Domeniul sau de cercetare priveste abilitatile cognitive ale persoanelor cu autism, oameni ca si ea. Dupa cum ne informeaza si New Scientist, Michelle este unul dintre cercetatorii care considera ca definitiile curente pentru cei cu autism se bazeaza pe informatii care nu mai sunt de actualitate, unele chiar inducand in eroare. In opinia cercetatoarei din Canada, natura autismului a fost gresit inteleasa in ultimii 70 de ani.

Textele medicale prezinta autismul ca o afectiune caracterizata printr-un deficit in comunicare, imaginatie si interactiune sociala. Desi exista grade diferite de severitate, aproape 3/4 din cei cu autism sunt clasificati ca fiind retardati din punct de vedere mintal.

In ultimii ani, s-a promovat tot mai mult ideea conform careia autistii nu sunt oamenii cu dizabilitati, ci oameni care gandesc intr-un mod diferit. Acum, cercetarile realizate de Michelle Dawson duc lucrurile la un nou nivel. Se pare ca autistii nu doar gandesc diferit, dar in anumite cazuri gandesc mai bine. Iar acest lucru este un avantaj evident pentru autism.

Cum poate un grup de oameni care sunt etichetati din start cu avand o dizabilitate sa prezinte un avantaj cognitiv? Pentru inceput, cercetarea pune la incercare studiile originale care au demonstrat un IQ scazut in randul persoanelor cu autism. Studiile realizate in prezent demonstreaza reale abilitati cognitive, printre care se numara si atentia la detalii, capacitatea de memorare sau sensibilitatea fata de munca
http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/ar ... l/2356109/
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Feb 15, 2011 3:00 pm

dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Oct 07, 2011 9:22 pm

: 1 din 38 de copii sufera de autism

de Alina Negrutiu la 11 Mai. 2011


Tags: autism, copii, tulburari, cerinte speciale, scoala

Un studiu sud-coreean sugereaza ca numarul copiilor care sufera de autism este mai mare decat cel estimat. Este primul studiu de amploare pe aceasta nisa, in urma caruia cercetatorii americani si sud-coreeni raporteaza ca numarul celor afectati este mult mai mare in realitate, afectand 1 din 38 de copii.





Concluziile sugereaza ca multi copii sunt nediagnosticati si, prin urmare, netratati pentru aceasta tulburare de comportament, informeaza revista Time.

Studiul a avut un grup tinta format din 55.266 de elevi, cu si fara cerinte speciale, din scoli primare din districtul Ilsan, regiunea Goyang, Coreea de Sud. Cercetatorii, sub coordonarea lui Dr. Young Shin Kim de la Universitatea de Medicina Yale, au descoperit ca rata de incidenta a autismului este de 2,64%. Acest procent il depaseste pe cel din estimarea americana: 1 din 110 copii de pana in opt ani are autism (1%).

Aceasta descoperire nu inseamna ca spectrul tulburarilor autiste este in crestere, spun autorii studiului. Reflecta doar o apreciere mai corecta, bazata pe o metoda inluziva de colectare de date. "Acesti copii nu au aparut peste noapte", spune Kim. "Au fost dintotdeauna acolo, numai ca noi nu i-am luat in calcul".

Prin efectuarea unui anchete atat de ample, oamenii de stiinta au fost in masura sa colecteze o mai corecta estimare a extinderii autismului in randul copiilor de varsta scolara, spun expertii.

Cercetatorii apreciaza ca rate similare de incidenta vor fi inregistrate oriunde s-ar aplica strategia de colectare de date pe care au aplicat-o ei. "Multi dintre copiii pe care i-am ales in Coreea nu fusesera inclusi in vreun dosar medical ca avand acest diagnostic", spune Geraldine Dawson, reprezentant al unei organizatii numita Autism Speaks.

Procedura aplicata a fost urmatoarea: au fost trimise chestionare cu 27 de intrebari, care nu luau mai mult de cinci minute sa fie completate, tuturor parintilor ai caror copii frecventeaza scoala din Ilsan. Chestionarul a fost elaborat sa-i identifice pe copiii cu intarzieri in planul relatiilor sociale si comportamentale. In momentul identificarii unei probleme, copiii si parintii au fost chemati pentru investigatii suplimentare.

Concluziile sugereaza ca multi copii din clasele scolii de masa au probleme de concentrare si lupta cu o tulburare de tip autist.

In Coreea de Sud, copiii acestia - majoritatea cu forme medii de manifestare a tulburarii - se pot integra mai usor grupului, fata de cum ar face-o in Statele Unite. Si asta deoarece orele sunt mai structurate, iar invatarea se bazeaza mult pe memorare. Rigiditatea ii ajuta pe copiii autisti sa se concentreze mai bine si sa-si dezvolte capacitatea de a fi atenti.

Autor: Alina Negrutiu


http://www.manager.ro/articole/sanatate ... -8336.html
dora
 
Posts: 3521
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Next

Return to CE ESTE AUTISMUL-ARTICOLE

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 0 guests

cron