Camilla Berglund

Moderators: camel, moderators

Camilla Berglund

Postby Magister » Tue Apr 07, 2009 4:05 pm

Economisindu-mi rugamintile
Despre a fi invatata sa nu cer
Camilla Berglund, Suedia, 2006

Mama mea deseori si-a exprimat frustrarea asupra faptului ca eu foarte rar ma plangeam de lucrurile care (ea credea ca) ma deranjeaza, sau ii ceream lucrurile pe care (ea credea ca) le doream, astfel fortand-o in schimb sa ma intrebe despre ele in mod constant. Ea nu intelegea de ce eu (in mod aparent) aproape niciodata nu imi exprimam disconfortul sau dorintele, pentru ca sora mea o facea tot timpul.

Faptul este ca eu le "economiseam".

Mi se parea ca indeplinirea cerintelor este o resursa limitata - deoarece daca ceream prea mult, obtineam doar o parte din ceea ce doream, sau in unele cazuri nimic. Aceeasi regula parea sa se aplice si plangerilor, deoarece daca ma plangeam prea mult, oamenii incepeau sa ma ignore. Astfel, eu 'risipeam' acea resursa foarte rar pe lucruri neimportante, ca jucariile. Nu ca nu am cerut niciodata o jucarie anume, dar trebuia sa fie una intr-adevar speciala pentru mine ca sa cheltuiesc pretioasa 'indeplinire a cerintelor' pentru ea.

In schimb, am incercat sa folosesc cat mai mult posibil din aceasta resursa pretioasa pentru cereri cu adevarat importante, precum a-i cere sa nu ma atinga in moduri care dor, sa nu faca zgomote care dor, sa ma ajute sa-mi inteleg camera in loc sa urle la mine sa o curat, sa nu schimbe lucrurile fara un motiv anume, sa ma lase singura in loc sa hotarasca ca sunt trista de cate ori eram relaxata si cerandu-mi sa-i explic de ce, sa ma lase sa evit adunarile sociale zgomotoase si inghesuite si o multime de alte lucruri similare.

Totusi, nu a functionat.

Cu toate ca ceream rar orice altceva, acele cereri care erau efectiv importante pentru mine erau indepartate din discutie ca neimportante, stranii, imposibile, manipulatoare si dureroase. A dori sa fiu lasata singura era cea mai mare ofensa dintre toate, si in cel putin doua ocazii, ea l-a pus pe noul ei sot sa deschida cu forta usa camerei mele cand eram suparata si 'supraincarcata', deoarece nu mi se putea permite "sa-i fac ei asta". Inca nu sunt sigura cum cineva poate petrece timpul singur impotriva cuiva, dar cred ca ei erau.

In sfarsit, am cedat si am renuntat sa mai cer orice lucruri atipice, pana in masura in care nu mai puteam deosebi care erau si care nu erau [atipice]. Lectia pe care am invatat-o din aceasta, intarita de multe alte evenimente, a fost ca mamei mele nu ii pasa de confortul sau de bunastarea mea. Ceea ce conta pentru ea era propria ei lume a fanteziei, unde ea decidea cum trebuie sa fie lucrurile, inclusiv modul cum copiii se presupune sa reactioneze la lucruri.

Astfel, experientele mele efective au fost ignorate, pentru ca nu se potriveau cu fanteziile ei, si astfel am fost conditionata sa nu cer sau sa nu ma plang de lucruri, chiar de catre acea persoana care se lamenta ca nu ceream sau nu ma plangeam de nimic. Aceasta este o afisare destul de impresionanta a 'tagaduirii'.

Mult mai tarziu, cand m-am confruntat cu mama asupra acestor lucruri, ea a pretins ca "nu a stiut", ceea ce eu inca gasesc intr-adevar fascinant. De exemplu, probabil ca am stat 10 ani sau mai mult sa-i tot cer "sa nu ma frece pe mana, pentru ca doare" si totusi ea zice ca nu stia ca imi cauzeaza durere. De fapt, ceea ce in sfarsit a facut-o sa cunoasca asta nu a fost confruntarea dintre mine si ea, ci faptul ca a citit ca persoanele autiste pot de fapt sa simta experienta atingerii ca durere.

Cu alte cuvinte, un singur paragraf scris de o persoana cu gradul stiintific corespunzator a reusit ceea ce zece ani de implorari din partea propriei ei fiice nu a reusit, iar cuvintele pe care le-am repetat in toti acei ani au fost indepartate asa de profund si de automat incat ea "nu a stiut" ca am avut experientele pe care le-am avut.

Din nefericire, acest tip de comportament este departe de a fi rar. Alaturati-va doar unui grup de sprijin pentru parintii copiilor autisti, sau un grup mixt in care moderatorii sunt ne-autisti, si probabil (si trist) ca veti gasi din plin exemple de oameni care sunt mai interesati de oprirea expresiilor de disconfort sau suferinta decat de a face efectiv ceva asupra sursei, sau care se intreaba ce inseamna propozitii foarte simple, deoarece nu se potrivesc cu viziunea lor asupra lumii.

Aceasta poate fi deseori din cauza ignorantei si nu a nepasarii extinse, dar pentru copilul respectiv nu este nici o diferenta. Acum sunt destul de sigura ca mamei intr-adevar ii pasa, doar ca nu i-a trecut prin cap niciodata sa asculte efectiv ceea ce ii spuneam, dar asta nu a facut mai putin dureroase atunci lucrurile pe care le-a facut, si nu le vad ca pe o scuza valida acum.

Deci, voi propune un experiment celor care au o persoana autista in vietile lor, indiferent de varsta acelei persoane; si da, eu consider copiii ca persoane. Data viitoare cand ei pretind ca ceva ii deranjeaza, incercati sa ascultati cuvintele pe care le spun (sau acordati atentie oricaror alte mijloace de comunicare folosesc), in loc de a desconsidera imediat mesajul si a-l inlocui cu ceea ce va imaginati ca ei au avut intr-adevar intentia.

Cred ca veti gasi ca aceasta metoda merge mult mai bine.

--
http://www.elmindreda.org/reflections/pleases.html
http://elmindreda.blogspot.com/2006/02/ ... eases.html

si comentariul unei mame (Ezra's Mom):
"Aceasta a fost o lectura buna pentru mine. Deseori ma simt vinovata pentru ca ii dau baiatului meu ceea ce vrea, si nu il fortez spre ceea ce "ar trebui" sa vrea. Personalul profesionist vede ca el este inteligent, creator si apt fizic, deci este doar incapatanat. Poate ca el doar nu intelege de ce ceea ce ei vor ca el sa faca este asa de important. El nu este asa de mult sfidator, cat doar atent la prioritati. Ei vor ca el sa puna scopurile lor in prima prioritate. El pur si simplu nu le are."

{Am mai tradus din Camilla Berglund la sectiunea 'Adulti cu Autism' dar cred ca aceasta serie merita expusa aici, deoarece este vorba de experienta copilului si relatia cu parintii si altii}
Last edited by Magister on Tue Apr 07, 2009 4:21 pm, edited 2 times in total.
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 236
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti

Postby Magister » Tue Apr 07, 2009 4:08 pm

Unele reguli dupa care traiesc
Despre efectele hartuielii
Camilla Berglund, Suedia, 2006

Cu cateva saptamani in urma, mi s-a intamplat ceva care, la momentul respectiv, parea foarte asemanator cu felul de hartuire [bullying] si excludere cu care am devenit familiara, incepand de la gradinita. Persoana respectiva nu a intentionat asta, doar s-a exprimat intr-un mod stangaci, dar la momentul respectiv eu nu stiam asta. Totusi, cand s-a intamplat, reactia mea a fost in principal "oh, okay".

Cu toate ca un prieten apropiat a facut-o, cu toate ca acum stim ca acel comportament a fost "abilist", cu toate ca era una dintre foarte putinele persoane in care in sfarsit reusisem sa am incredere cate putin... Cu toate acestea, reactia mea imediata inca a fost "oh, inca un prieten s-a transformat in hartuitor, ce pacat, dar era de asteptat".

Cand am realizat cum am reactionat, am devenit furioasa. Furioasa pe mine, pentru ca inca accept din reflex hartuirea si comportamentul abuziv ca normal si de asteptat, chiar daca ar trebui sa stiu mai bine. Chiar daca acum am prieteni de care sunt aproape sigura ca nu se vor transforma pur si simplu in hartuitori intr-o buna zi fara avertisment, in felul in care fostii mei 'prieteni' obisnuiau s-o faca la scoala si mai tarziu la diverse locuri de munca, fricile si impulsurile create de trecut sunt inca prezente, la fel de puternice ca oricand.

Aceasta este in mare parte rezultatul a ceea ce se numeste in mod comun 'normalizare' [mainstreaming], adica am fost pusa intr-o cladire mare cu sute de indivizi care aveau o antipatie intensa, se parea instinctiva fata de mine, iar eu trebuia sa ma intorc acolo zi dupa zi, an dupa an, indiferent ce mi-ar fi facut ei. Daca ma plangeam unui adult, fie nu eram crezuta, fie suspectata direct de minciuna si manipulare (deoarece fata mea nu tresarea in 'modul corect'), sau in rare cazuri crezuta, dar fara sa fiu ajutata in orice fel.

Am incercat sa rezolv problema singura stand in clasa, sau intr-unul din coridoarele goale, sau ducandu-ma la biblioteca scolara, dar mai devreme sau mai tarziu un adult ma gasea si imi spunea sa "ies afara si sa ma joc". Incercam foarte energic sa-i explic ca eram perfect fericita unde eram, dar asta nu ajuta. Ei erau siguri ca stiu mai bine, si nimic din ce le spuneam nu le putea schimba parerile.

Daca as avea sa aleg o singura fraza pentru a rezuma intreg acest articol, ar fi: daca sunteti parinte, profesor sau orice altceva, va rog asigurati-va ca copilul din Spectru are un refugiu la scoala, sau oriunde s-ar afla. Un loc in care sa se simta singuri si sa nu fie la mila altor copii. Stiu ca multi se tem ca copilul lor va rata din importanta experienta de abilitati sociale, dar sunt locuri mult mai bune pentru asemenea lucruri decat curtea scolii.

Ca exemplu, cateva din lucrurile pe care le-am invatat in timpul antrenamentului pe care profesorii mei n-au vrut sa-l ratez:

* E perfect acceptabil sa spun ca sunt stranie, bolnava, ciudata, proasta, prea desteapta, dezgustatoare si multe alte lucruri. Acestea inseamna ca ei nu vor sa se joace cu mine in acea zi. Totusi, ei ar putea vrea sa se joace cu mine intr-o alta zi, cat timp nu mentionez 'epitetele' pe care mi le-au dat cu o zi inainte.

* Strainii ma pot bate, arunca lucruri in mine, imi pot fura sau distruge obiectele sau imi pot face aproape orice altceva le-ar place sa-mi faca, in parte pentru ca nu sunt destul de buna la a recunoaste fete nefamiliare ca sa fiu capabila sa-i identific mai tarziu, si in parte pentru ca adultii oricum tind sa nu creada ceea ce le spun.

* Prietenii sunt cei care tolereaza sa ma aiba in jur. Un prieten poate in orice moment sa revina la a ma hartui si a arunca obiecte in mine. Orice hartuitor se poate declara prietenul meu, si in acest moment trebuie sa nu-i mentionez orice tratamente trecute, deoarece ii va rani sentimentele (ceea ce este interzis) si il va face sa se intoarca la hartuiri.

* Sa nu cred orice imi spune cineva, inainte de a verifica din cel putin doua surse independente, deoarece este cel mai probabil inca o incercare fie de a rade de mine, fie de a ma baga intr-o incurcatura anume. De asemenea, daca o persoana imi cere sa fac ceva, cel mai probabil e cu intentia sa-mi provoace rau intr-un fel anume.

* A petrece timpul singur(a) este considerat foarte provocator si este un motiv valid pentru a ma ataca, spre deosebire de mine daca incerc sa iau contactul cu altii, ceea ce este considerat foarte provocator si este un motiv valid pentru a ma ataca.

* Daca sunt trista si plang si ceva ma face fericita, trebuie sa nu o arat imediat, deoarece va face pe oameni furiosi pe mine, vor pretinde ca nu eram trista de la inceput, ci doar ma prefaceam ca sa obtin atentie. In schimb, trebuie sa ma prefac ca e un proces lent, gradat.

* Daca mi se permite sa fiu intr-un grup, stiu ca sunt doar tolerata, la limita. Orice greseala minora as face poate fi un motiv suficient pentru excludere. Oricare din membrii grupului ar fi 'obosit de mine' este un motiv suficient pentru excludere. Chiar nimic anume va fi o cauza suficienta pentru excludere.

* Chiar cand mi se permite sa particip, stiu ca nu sunt cu adevarat considerata o parte a grupului. Doar pentru ca altora li se permite sa spuna lucruri si sa ia decizii nu inseamna ca si mie. Daca este un grup cu adevarat prietenos, ar putea sa mi se permita rolul de 'mascota draguta', dar de obicei sunt doar tolerata in mod temporar.

* Daca ma doare ceva, trebuie sa spun "au" in momentele potrivite si sa folosesc un ton diferit al vocii, altfel nimeni nu ma va crede cand le spun ca un accident anume efectiv doare. De asemenea, in mod absolut nu imi permit sa rad, indiferent cat sunt de nervoasa daca sunt crezuta sau nu.

* Daca cineva imi spune lucruri rautacioase, indiferent cat de dureroase sau de false, ei pot fi mereu scuzati spunand ca "doar glumeau". Totusi, daca vreodata eu spun ceva pe care oricine il interpreteaza ca rautacios, nu poate fi niciodata scuzat cu ceva asa de irelevant ca faptul ca "doar glumeam".

In mod evident, am invatat reguli sociale fiind fortata sa imi petrec pauzele in curtea scolii, dar cred ca nu sunt felul de reguli pe care cei mai multi parinti ar vrea sa le invete copiii lor. Acestea si multe alte reguli defecte sunt inca cele pe care le folosesc in lipsa altora, chiar daca stiu in mod intelectual ca e ceva in neregula cu ele, pentru ca au devenit atat de adanc 'sapate' dupa ce au fost confirmate in mod consistent in timpul primilor 25 de ani ai vietii mele. Ele sunt rezultatul hartuirii, abuzurilor si excluderii fortate, sistematice pe care o vasta majoritate a persoanelor autiste sunt fortate sa le indure in numele 'normalizarii' si 'mainstreaming'-ului.

Am listat doar putine din regulile pe care le-am invatat de-a lungul anilor, deoarece inca nu am pus mai mult de cateva in cuvinte. Inca le mai gasesc si le pun in cuvinte, una cate una, si intreb pe oamenii in care am incredere daca sunt corecte sau nu. Unele din reguli sunt asa de ciudate incat realizez singura ca sunt efectiv 'defecte' cand le analizez efectiv, dar fiecare din ele, una cate una, au fost odata cel mai bun efort al meu de a da un sens unei lumi abuzive si intolerante, iar multe dintre ele au devenit de multa vreme presupuneri de baza.

Stradania de a scapa de aceste reguli si de a le inlocui cu altele mai sanatoase mintal este departe de a se fi terminat pentru mine. Totusi, sper ca scriind despre ea voi scuti pe altcineva de a avea alta data nevoie sa dezvete asemenea lucruri.

--
http://www.elmindreda.org/reflections/somerules.html
http://elmindreda.blogspot.com/2006/02/ ... ve-by.html

... si unele comentarii la blog: "Ettina":
"Am avut experiente asemanatoare, dar de cele mai multe ori mi-am zis "Daca asa sunt prietenii, atunci sa nu am prieteni". Cineva imi spune 'salut', iar eu pretind ca nu il aud, deoarece nu vreau sa ma angajez si sa risc sa fiu ranita mai tarziu. Ei ar face bascalie de mine si eu i-as ignora, sperand ca pana la urma se vor duce. Am petrecut tot timpul in scoala si in afara scolii prefacandu-ma ca nu exista scoala".
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 236
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti


Return to ADULTI CU AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron