M, Portretul lui M, Matei Calinescu

Moderators: camel, moderators

M, Portretul lui M, Matei Calinescu

Postby dora » Sat Feb 25, 2006 3:03 pm

M


M avea un sentiment al timpului pe care eu insumi nu-l intelegeam, un sentiment dominat parca de o teama de viitor, un viitor pe care nu si-l putea sau poate nu voia sa si-l inchipuie; traia in prezent, cu o constiinta a trecutului incetosata, cu putine zone limpezi. N-avea nostalgii, dupa cum n-avea visuri de viitor sau stari de vaga reverie. Cum a exclamat Uca, in noaptea de veghe din biserica, cand eram amandoi langa sicriul lui deschis, si eu i-am citit cu glas tare pasaje din Eclesiast: "Nu e nimic nou sub soare... tot ceea ce este a fost de mult... toate li se intampla tuturor la fel...": "Il recunosc aici pe M!". Intr-adevar, credintele lui erau de acest tip, simple, generale, de bun-simt si ca atare universal valabile, dar fara pesimismul Eclesiastului, fara dramatism, fara rascolitoarea poezie a textului biblic. Filosofia lui implicita era aceea a unui Eclesiast senin, impacat cu sine, caci pentru el nimic n-ar fi putut fi altfel decat este; mai mult, n-ar fi trebuit sa fie altfel de cum este.

Am avut, la doua zile dupa ce a incetat brusc sa respire intr-o criza epileptica de o fractiune de secunda, urmatorul dialog imaginar cu M: "Moartea ta e o mare tragedie pentru noi". El mi-a raspuns: "Orice moarte e o mare tragedie". Asa gandea el. Nu moartea lui individuala, ci moartea in genere, moartea tuturor e marea tragedie. Dar o tragedie banala, ca orice lucru perfect previzibil, fie el cat de ingrozitor. Iar despre astfel de lucruri, era o veche convingere a lui, aproape ca nu merita sa vorbesti. Raspunsul lui avea un subinteles - tocmai pentru ca, pentru el, ceea ce spunea era deasupra oricarui context personal, pentru ca n-avea nici o legatura cu el personal, cu noi, pentru ca era un adevar stiut, dureros desigur, inspaimantator intr-un fel abstract, dar mai ales stiut - odata pentru totdeauna. Subintelesul, nu lipsit de o intentie polemica, era: "Sa nu mai vorbim despre asta, e o noutate veche de cand lumea, ce rost are s-o tot repetam". (Fara indoiala el n-ar fi fost in stare sa formuleze o astfel de fraza, dar intelesul subintelesului, pentru mine, era mai clar decat cristalul.)

In viata, il enervau, uneori il infuriau si-l excedau, cuvintele sau formulele des repetate. Percepea in ele numai repetitia, vorba in aparenta goala, cu totul de prisos. Nu-si dadea seama ca banalitatile pot servi, daca nu propriu-zis pentru comunicare, macar ca semnale "fatice", cum le zic lingvistii, ca semne conventionale de recunoastere si de bunavointa, ca indicatii sociale care invita la comunicare, daca e cazul (regula tacita fiind ca de cele mai multe ori nu e cazul). Mergea cu aceasta aversiune pentru formulele de politete - desi numai atunci cand ii erau adresate lui - pana la a nu raspunde la "Buna dimineata", sau a raspunde scurt, cu iritare si plictiseala, parca numai pentru a evita o repetitie. Sau poate diminetile el era intr-o dispozitie proasta, morocanoasa - incepe inca o zi cu neviitorul ei! -, caci seara raspundea la "Noapte buna", ba chiar spunea el insusi de mai multe ori "Noapte buna", ca si cand ar fi vrut sa intarzie cat mai mult ducerea la culcare, "Noapte buna... Noapte buna", inca o data si inca o data...

Mai mult, uneori seara tarziu, cand noi eram obositi si abia asteptam sa ne culcam, el devenea vorbaret, venea si se aseza la capul patului nostru, punand intrebari, povestind in felul lui, cu multe goluri, intreruperi, cautari de cuvinte, dar intr-o stare aproape de exaltare, cand noua ne cadeau pleoapele de somn. Dar mai era ceva in subtextul frazei, atat de tipica pentru felul lui de a gandi, "Orice moarte e o tragedie". Din cand in cand ii placea sa termine o discutie cu o afirmatie generala, lapidara, incontestabila. Cand incercam sa-l facem sa inteleaga diferenta dintre el si ceilalti copii, sau, mai tarziu, ceilalti adolescenti sau tineri, el spunea: "Toti oamenii sunt diferiti". Era poate modul lui de a-si asuma diferenta, ca pe un lucru perfect normal. Fiecare e cum e. Nimeni nu se poate schimba in altcineva. Intra si un element de stoicism natural, neinvatat, uimitor in raspunsul lui la exclamatia mea mentala, cand mi-am inchipuit acea conversatie cu el, la doua zile dupa moartea lui fulgeratoare: "Orice moarte e o mare tragedie". Deci: moartea mea nu-i mare lucru. E o tragedie care nu conteaza. E o mare tragedie care nu inseamna nimic. Poate asta incerca el sa-mi comunice, cu o anume seninatate, in dialogul nostru imaginar. Incerca, totodata, sa ma consoleze, caci stia durerea mea si era sensibil, extrem de sensibil la durerea altora. Pe a lui o lua ca pe ceva absolut normal. "Toti oamenii sunt diferiti" pentru el insemna: "Toti oamenii sunt normali; toti oamenii sunt asa cum sunt, asa cum trebuie sa fie".

Si totusi... Cand ma gandesc la el, cand trec in revista, intr-o ordine intamplatoare, amintiri pe care mi le trezeste cate un colt din casa in care am locuit nedespartiti timp de 25 de ani, imi rasare in minte imaginea lui, ar trebui sa spun imaginile lui la diferite varste, dar mai ales cele mai recente. Prezenta lui, felul lui stangaci, impiedecat de a se misca, pasii lui greoi, care faceau sa scartaie treptele scarii de lemn din casa noastra - astfel incat, cand le urca, stiam totdeauna ca e el, ca nu poate fi decat el -, felul in care ma chema, cand avea nevoie de ceva, spunandu-mi la inceput "mom" sau "mama" de cateva ori, desi stia ca mi se adreseaza mie, si abia intr-un tarziu si parca dezamagit "dad" sau "tata" (mama fiind fiinta pe care o chema el, totdeauna, din adancul fiintei lui, cu aceasta silaba primordiala, cu revenirea consoanei labiale "m" care in mai toate limbile inaugureaza numele mamei), felul in care imi vorbea, cu pauze lungi, cautandu-si cuvintele pe care nu le gasea, sau le gasea cu greu, dupa echivalentul unor chinuitoare bajbaieli verbale, frustrarile lui care se terminau de obicei printr-o renuntare ("Never mind"), toate acestea, impreuna, imi apar azi nu numai ca simptome ale conditiei lui, ci si ca manifestari externe ale unui fel de angelism sau de inocenta esentiala, care nu se lasau reduse la autismul diagnosticat cand era elev in scoala elementara. Venea, oricum, din alta lume, cu un mesaj pe care nu-l puteam descifra, cu un mister pe care nu-l intelegeam, decat ca pe o lumina indepartata, rara, infinit stranie in discretia ei. Constructii post-mortem? Poate. Dar asta e lectia lui, ceea ce am invatat de la el, intr-un tarziu: lumina aproape indiscernabila care-l inconjura, afectiunea pe care o atragea ca un magnet si de care se bucura, bucurand.

Tin minte ca atunci cand am aflat - lovit in stupidul meu orgoliu patern, in aroganta mea nepedepsita, in grandioasele mele reverii pentru viitorul fiului meu, care sunt in fond ale oricarui parinte - am avut pentru un timp fantasma calugaririi in doi, a iesirii din lume, a unei vieti monahale, sever ritualizate. Era, intr-un fel, pentru ca eu nu eram credincios, fantasma unei duble cvasi-sinucideri, a unei iesiri definitive din lume, a unei mortificari permanente pentru mine, dar nu pentru el, caci lui, credeam, ritualurile i-ar fi fost binefacatoare, dupa haosul care parea a fi pentru el viata in societatea umana, ale carei cerinte tacite si atat de complicate el nu le putea invata. Eram inca in prada mandriei luciferice, si a rusinii de a avea, tarziu in viata, un copil handicapat, iubit cu disperare si cu care voiam sa ma identific fara sa ma pot identifica. Era, totodata - multumesc lui Dumnezeu -, inceputul unui proces lent de intelegere, fie si a faptului ca nu puteam intelege. Uitasem complet de aceasta fantasma de acum multi ani, cand mi-a fost reamintita de Uca. Uitasem nu numai pentru ca ma impacasem cu mine insumi, dar mai ales pentru ca, intre timp, descoperisem atatea si atatea.

M era o fiinta cu totul aparte. Odata, Misty, o prietena a Irinei care-l ajuta pe M la inceputul lucrului sau la biblioteca publica din Bloomington, i-a cerut, pe un ton glumet, un "autograf" si M, indatoritor si surazator, a semnat cu scrisul lui sovaielnic, laborios: "Professor Matthew Calinescu". De unde i-o fi venit ideea acestui titlu de profesor? O explicatie intr-o logica normala ar fi aceasta: autografe se cer doar oamenilor celebri, iar simplul lui nume, necunoscut, n-avea nimic de-a face cu acea categorie onorifica. Se va fi gandit ca poate sa imprumute, pentru aceasta unica ocazie, tot in gluma, titlul universitar al tatalui sau? Misty mi-a aratat amuzata autograful si eu - de ce oare? - i-am spus lui M ca ar trebui sa puna ghilimele in jurul cuvantului "Professor"; el s-a supus, putin intristat ca nu pricepusem, sau asa mi s-a parut mie. De ce? De ce? De fapt, intr-o alta logica, el chiar asta era: un profesor, nu universitar, desigur, dar un profesor sfios, discret, tacut, de angelism si de inefabil, daruind celor cu care venea in contact lucruri de taina si de seninatate, lucruri fara pret.

Mai mult decat acasa, unde noi eram prea deseori si martorii suferintelor lui si ale izbucnirilor lui de furie umana-prea-umana (cand nu se putea exprima, cand tonul vocilor noastre se ridica, fie cat de putin, si el, cu auzul lui extraordinar de sensibil, percepea zgomote de o intensitate covarsitoare, amenintatoare, terifiante), prezenta lui angelica, cealalta jumatate a fiintei lui, cea adevarata, se impunea blajin, sub semnul dublu al neajutorarii lui vizibile si al umorului lui de o calitate speciala, care deschidea portile bine ferecate ale conventionalismelor din viata cotidiana, si trezea bunatati ascunse, naivitati uitate, prospetimi care se uscasera de mult. M era, fara sa vrea, fara sa stie, un mic maestru al umorului absurd cristalin, inocent, copilaresc, atins uneori de aripa poeziei. Daniel Baron, fostul lui profesor de matematica la scoala medie Harmony, isi amintea dupa mai bine de zece ani, micul discurs de absolvire al lui M, cel mai memorabil pe care-l auzise in cariera lui, spunea el. La sfarsitul ultimului an de scoala medie, la serbarea organizata cu acest prilej, toti elevii fusesera invitati pe un podium, in micul amfiteatru invadat de iarba din gradina scolii, sa spuna cateva cuvinte.

M ezita, era intimidat de audienta de colegi, de profesori, de parinti, dar pana la urma si-a luat inima in dinti si, cu o voce tremurata dar decisa, a tinut urmatoarea cuvantare (reprodusa de Daniel Baron dupa slujba funerara, la noi acasa, unde ii invitasem pe toti cei care fusesera apropiati de M in cursul scurtei sale vieti): "As vrea sa multumesc profesorilor mei, de la care am invatat multe, as vrea sa multumesc colegilor mei, care m-au ajutat si au fost buni cu mine, as vrea sa multumesc cladirii scolii, in care am petrecut patru ani, as vrea sa multumesc salilor de clasa si coridoarelor, peretilor si planselor de pe pereti, si pupitrelor si scaunelor pe care m-am asezat, si salii de gimnastica, si as vrea sa multumesc si gradinii si pomilor din gradina si tufisurilor si ierbii..." Daniel Baron a incheiat: "De fapt, mai mult decat l-am invatat noi pe M ne-a invatat el pe noi, pe mine si pe ceilalti profesori pe care i-a avut, si chiar si pe unii pe care nu i-a avut si l-au cunoscut doar in treacat".

(...)
M a continuat sa existe intr-un univers platonic si atunci cand ar fi trebuit, dupa codurile "normalitatii", sa se integreze in societatea celorlalti copii, la scoala, sa invete pe cale intuitiva semnele din care se tes relatiile sociale, ipotezele si ghicitorile prin care putem banui ce se petrece in mintea altora, si prin care ne putem apropia de ei, ii putem influenta, sau chiar manipula, fiind totodata constienti ca putem fi inselati de pretentiile, prefacatoriile, minciunile celorlalti, in masura in care noi insine putem pretinde, ne putem preface si putem minti. M tindea sa vada, nu sa fie, in termenii lui Schopenhauer: a fi il corupe pe a vedea, il deformeaza, il pune in slujba intereselor vointei. M tindea sa ia totul asa cum i se infatisa, in mod dezinteresat, nu intelegea prefacatoria, disimularea, minciuna (fie ea cat de "alba"), nu era inclinat sa ghiceasca ce se ascunde in spatele aparentelor, nu ghicea ce ghicesc ceilalti despre ce ghiceste el despre ei, despre intentiile lui, si deci nu raspundea adecvat la solicitarile lor. Nu-si dadea seama de conflictul subteran al intereselor.

Cand spun ca nu intelegea minciuna - pe care o identifica totusi, mereu revoltat, mereu scandalizat "metafizic" de existenta ei printre oameni - ma refer la unul din punctele centrale ale dezadaptarii lui sociale, o sursa de suferinte ascunse. Caci el, faptura "edenica", ar fi dorit sa intre in viata sociala a celorlalti copii, dar nu era capabil sa priceapa ca in comunicarea umana prefacatoria, asumarea unor roluri, jocul de teatru in viata cotidiana, calculul si neincrederea sunt la fel de indispensabile ca adevarul, sinceritatea, seriozitatea onesta, bunatatea spontana, gluma vesela sau simpla voiosie, si poate chiar mult mai importante. M era, socialmente, un contemplativ inevitabil frustrat; avea darul copilaresc al contemplatiei gratuite (recunoscut de Schopenhauer), strain de jocurile sociale interesate, complicate, pline de viclenii, chiar si printre copiii ceva mai mari. Era un strain cazut intr-o lume pe care o intelegea doar pe jumatate.

M traia cu adevarat printre idei platonice si de la un moment dat, de cand era elev in scoala elementara, dar si mai tarziu, isi gasea refugiul printre numere sau printre relatiile geometrice. Era atras de tot ceea ce era neindividual, de tot ce era inteligibil in afara unui context social. Era bun la matematica si era respectat pentru aceasta (ceea ce-l bucura), dar nu avea nici ambitie, nici semnele incipiente ale creativitatii matematice, care presupun, intre altele, si gustul pentru competitie. Folosea lectiile de matematica ca pe un calmant, printre numere se odihnea de fapt dupa dezorientarile de natura sociala pe care i le provocau celelalte materii (la care avea dificultati) si la un moment dat recurgea la acest calmant chiar si in timpul recreatiilor. Daca mergea cu ei in curtea scolii, stia ca va fi ocolit si adeseori cicalit de ceilalti copii, si-atunci ramanea singur in clasa goala, facand tot felul de calcule complicate, inmultiri si impartiri, care-l absorbeau, il scoteau din timp.

Obiectivitatea pura - sau aproape pura - despre care vorbeste Schopenhauer se regaseste, cred, in faza autistica a dezvoltarii copilului. La M aceasta s-a prelungit si, desi el n-a avut niciodata propriu-zis o subiectivitate, desi vointa in sens schopenhauerian a fost slaba sau inexistenta in el, desi a avut totdeauna nevoi limitate si si-a dezvoltat din adolescenta o constiinta aproape ascetica a acestor limitari (nu-i placea, de pilda, sa i se faca daruri, i se parea ca e o risipa inutila; nu i-au placut niciodata, in cei 25 de ani ai vietii lui, luxul, superfluul, rasfaturile; iar dovezile de afectiune, cand i se pareau exagerate, il speriau pur si simplu). A suferit totusi mult, atat de mult incat cazul lui ma face sa pun la indoiala ecuatia dintre subiectivitate si suferinta pe care o stabileste Schopenhauer.

Se poate suferi si in afara subiectivitatii. Pe de alta parte, nu se poate spune ca obiectivitatea nu este, in ultima instanta, edenica. Dar o obiectivitate omeneste accesibila trebuie sa cuprinda si suferinta. Dostoievski spunea, memorabil, ca infernul e un loc unde nu se poate suferi. Poate ca vocatia cea mai profunda a suferintei - a suferintei in obiectivitate - e intr-adevar paradisiaca. Evident, felul cum il citesc pe Schopenhauer e inadecvat, nefilosofic. Stiu ca proiectez preocupari personale, ca rasucesc cuvintele si conceptele intr-un sens neintentionat de autor, dar acest tip de lectura ma ajuta sa inteleg, sa articulez lucruri pe care altfel le-as fi perceput cu mai putina precizie. Lectura e totdeauna inadecvata cand devine lectura de sine. Infasuram lucrurile pe care le citim - nu la intamplare, totusi - in imagini si ganduri care sunt numai si numai ale noastre, dar pe care textul, un text de preferinta "clasic", generos in strictetea lui, le sugereaza. Lectura "ideala" e desigur altceva. Eu sunt insa acum un cititor in doliu si, iata, Schopenhauer imi e de folos in lucrarea doliului meu
V Misterele epilepsiei

Dar nu autismul, ci epilepsia l-a ucis pe M. Intr-un fel paradoxal, greu de de inteles, autismul lui a fost in acelasi timp o tragedie pentru noi, parintii lui, si un dar, un dar fara pret (in ebraica numele lui inseamna "Darul lui Dumnezeu"), o conditie a ceea ce am numit angelismul sau, care ne-a facut sa-l iubim cu o crescanda compasiune, sa-l protejam si sa-l admiram, invatand de la el rabdarea, acceptarea suferintei si o anumita seninatate melancolica; constienti totodata, in cazul lui particular, de pretul incalculabil de suferinta muta pe care-l platea el pentru acea puritate a inimii care a putut face un bine efemer celor care l-au cunoscut si l-au iubit in chipul cel mai spontan si dezinteresat.

Epilepsia a fost altceva, un supliment sumbru, o cumplita punere la incercare si a lui, si a noastra, de origine poate demonica. (Nu pot sa nu ma gandesc la Iov, obiectul acelui pariu crud din cer intre Dumnezeu si Satana, pe care se poate foarte bine ca M sa-l fi castigat, impotriva amandurora, daca acestia exista si continua sa faca asemenea pariuri, cu miza mai mare sau mai mica, intr-o joaca arhetipala fara sfarsit.)

In 1991, la 14 ani, a avut prima criza epileptica, usoara, de tipul petit mal, cand sedea cu Uca alaturi pe o canapea si a avut cateva secunde de absenta incremenita, intorcandu-se spre ea deodata, aratandu-i mana sa dreapta intepenita, incordata, ridicata in aer, instrainata parca, si privind-o inspaimanat; apoi si-a revenit mirat ca dupa o puternica lovitura nedureroasa. Va fi fost pentru el ca un cutremur interior, pe care a fost incapabil sa-l exprime altfel decat prin mirarea infricosata care i-a ramas pentru un timp in ochi, pe fata.

Cam in acelasi timp, incepuse sa ia lectii de tenis cu o studenta, Georgianne, si facea oarecari progrese, se simtea parca mai bine dupa ora de exercitiu fizic pe terenul din apropierea casei noastre, din Bryan Park, cand deodata, in cursul uneia din aceste lectii, a impietrit in mijlocul terenului, cu ochii pierduti, si racheta de tenis i-a cazut din mana. S-a clatinat, dar n-a apucat sa se prabuseasca, Georgianne s-a repezit spre el si, sustinandu-i corpul inmuiat, l-a culcat la marginea terenului, unde a zacut pentru cateva minute inconstient, cu sau fara convulsii (Georgianne, speriata, n-a observat nimic, nu s-a uitat la el, a strigat dupa ajutor). Cand s-a trezit din aceasta criza, M avea ochii tulburi si era ca beat. Sprijinindu-l cu ajutorul unui alt jucator, Georgianne l-a putut aduce acasa, unde s-a trezit definitiv, fara sa-si aminteasca nimic din intregul episod. Neurologul la care l-am dus in aceeasi zi a recomandat medicamentul obisnuit in astfel de imprejurari, Tegretol, si au urmat doi ani linistiti din acest punct de vedere.

In 1993, a avut, din senin, doua crize succesive de grand mal, extrem de violente, in mijlocul diminetii - era in perioada vacantei de vara. Cuprinsi de panica - nici Uca, nici eu nu mai vazusem astfel de zbateri si contorsiuni, si o fata atat de torturata, cu ochii intredeschisi dati peste cap si cu clatinari din dinti si scrasnete si spuma la gura -, am chemat salvarea. Ajuns la spital, in camera de reanimare, M nu se trezise inca decat pe jumatate. Acum imi dau seama ca ar fi putut muri atunci, inainte sa implineasca 17 ani. La scara umana, fusese ca o brusca, neasteptata, puternica explozie vulcanica sau ca o mare furtuna cu intense descarcari electrice in creier. Cand si-a revenit, intrebat de doctor, si-a amintit ca uitase sa-si ia doza de Tegretol in acea dimineata. Desi nu si-a dat seama nici atunci de criza propriu-zisa, s-a speriat de efectele ei si a fost de atunci nu numai grijuliu, ci chiar terorizat sa-si ia medicamentele la timp - uneori mai intarzia cate o jumatate de ora sau o ora si atunci ne intreba, intunecat la chip: "O sa am o noua criza?".

Dar frecventa crizelor crestea oricum, fara nici o periodicitate precisa. A mai avut una sau doua in timpul zilei, acasa - niciodata din fericire pe strada -, si a aparut un element de previzibilitate, anume, crizele surveneau in somn, mai ales noaptea, uneori spre dimineata, uneori in mijlocul noptii, uneori chiar seara devreme, cand atipea uitandu-se la televizor sau pur si simplu isi punea capul pe o perna din living room. Poate ca in locul cunoscutei aure epileptice - de-a lungul anilor am recitit de multe ori pasajele care o descriu in Idiotul lui Dostoievski, si chiar romanul intreg tradus in romaneste de Nicolae Gane, tatal Ucai, vazand in M un fel de ruda imaginara indepartata, peste generatii, a palidului Print Miskin - crizele lui M se anuntau printr-o intrare in somn, un somn frumos - Doamne, ce frumos era el in somn! Un somn care, cand atipea seara devreme in fata televizorului sau pe cate o canapea in casa, ma umplea de anxietati, ca si pe Uca, si care ne facea sa punem perne pe podea, spre a micsora socul caderii, caci de multe ori in timpul crizei si-al convulsiilor se rostogolea din pat si se ranea (rani la buze, rani la cap cand se lovea de vreo mobila, rani in dreptul ochilor cand isi purta ochelarii de astigmatism). In camera lui de dormit, alaturi de pat, asezasem o saltea, unul din acele futoane japoneze (pe care-l castigase la o alta tombola scolara), si am sfarsit prin a pune unul si in camera cu televizorul, cel pe care si-a dat duhul. Da, aura lui era caderea intr-un somn lin, pe unde apuca - daca apuca. L-am intrebat adeseori daca avea, inainte de o criza, ceva cat de cat similar cu aura descrisa de Dostoievski, dar raspunsul era totdeauna negativ.

Odata, intr-o dimineata cand se sculase foarte devreme, citea ziarul local - sectia de sport: avea o fascinatie pentru sporturi, era un spectator pasionat si urmarea indeaproape rezultatele, clasamentele, studia cu creionul in mana statisticile, ii placeau cifrele - in micul breakfast room de langa bucatarie si probabil ca a adormit, cum i se mai intampla, cu capul in maini sau cu capul pe masa; Uca era plecata din oras, la o conferinta, eu eram in camera de baie, chiar deasupra, la etaj, barbierindu-ma, cand am auzit un zgomot infernal si-am simtit - semn inconfundabil de-a lungul anilor - un cutit in inima. M-am repezit in jos pe scari si l-am gasit inca in convulsii, pe jos, cu bucati din scaunul rupt de jur imprejur. Cutitul din inima incepuse sa se rasucesca si, strigandu-i numele, apoi soptindu-l, inutil, l-am intors pe-o parte, cum fusesem instruiti de doctor. Zbaterile s-au oprit in 10-20 de secunde interminabile, ca secundele in timpul unui cutremur, si trupul i s-a linistit, a cazut in somnul adanc care urma, cu horcaituri la inceput, cu minutele de sforait extrem de sonor, cu respiratia mai egala spre sfarsit. Cand s-a trezit, l-am ajutat sa se scoale, voia sa mearga la baie, miscarile lui erau neregulate si moi, poticnite, s-ar fi prabusit daca n-ar fi fost sprijinit.

A fost una din crizele tot mai numeroase, pe care le notam cat se poate de amanuntit intr-un jurnal special, crezand, hoping against hope, ca astfel de informatii ar putea folosi in gasirea unui remediu. Dupa cartile despre autism, am inceput sa citesc carti despre epilepsie si am fost izbit, ca si in cazul autismului, de marile zone de mister, care pareau sa se largeasca odata cu progresele cercetarii. E ca si cum, odata cu largirea cercului cunostintelor noastre, circumferinta lui in atingere cu necunoscutul devenind tot mai mare, ne-am afla fata in fata cu un necunoscut tot mai vast. Rezolvam anumite enigme, dar suntem confruntati de altele si mai mari, si tot asa.

Cand, in noiembrie 1997, l-am dus pe M la National Institutes of Health, la Washington - unde am reusit, prin ajutorul unui prieten, sa-l includem intr-unul din protocoalele lor de cercetare a epilepsiei (1% din populatia Americii sufera de aceasta boala, adica 2 milioane si 8 sute de mii de oameni), i-am inmanat doctorului de acolo insemnarile mele, in engleza, despre crizele lui M. Le-a luat, dar cred ca nici nu s-a uitat la ele: in optica lui cantitativa de cercetator, toate micile detalii acumulate acolo erau, mi-am dat seama, irelevante. Doar numarul crizelor pe an avea o vaga semnificatie.

M a stat zece zile acolo, tintuit intr-un pat, cu tot felul de sarme si electrozi lipiti de cap, inconjurat de ecrane si de aparate care inregistrau electroencefalograme; a avut o singura criza in acest timp, dar centrul de origine n-a putut fi identificat (ceea ce se intampla in 40% din cazuri, am fost informat). La sfarsit, doctorul care supraveghea pavilionul de epileptici, binevoitor, mi-a spus: "Nu stim mai nimic. Cand putem identifica centrul crizelor, se pot face operatii pe creier, evident cu riscurile lor (cuantificate statistic). Altfel, suntem ca niste bucatari: combinam medicamentele cum combina bucatarii mirodeniile pana gasim combinatia cea mai buna pentru cazul individual. Mai adaugam, mai scadem, urmarind efectele. 30-40% din crize raman doar partial controlabile sau necontrolabile". Sugestia era ca M intra, statistic, in zona misterioasa. "Cat de grave sunt crizele lui M?" l-am intrebat. Nu mi-a raspuns direct. "Unele cazuri sunt mai severe, altele mai putin. Saptamana trecuta am avut aici o pacienta, o fata de saptesprezece ani, care are in jur de o suta de crize pe zi. N-am putut stabili cauzele. Crizele ei sunt foarte scurte, de multe ori neobservabile cu ochiul liber. O sa continue sa mearga la scoala - in programul de special education, desigur - dar va functiona la nivelul unui copil de doi-trei ani. Epilepsia e de fapt o constelatie de boli cu un spectru foarte larg."

In timpul sederii la NIH (cu Uca acolo tot timpul, dormind in aceeasi rezerva cu el, intr-un pat invecinat), M a fost aproape fericit. Infirmierele veneau si plecau mereu, zambeau, puneau intrebari simple la care el raspundea prompt; se simtea in centrul atentiei multor oameni, cu mama lui alaturi, in deplina siguranta; toate acestea au contrabalansat psihologic cele cateva episoade dureroase, pe care el le-a suportat cu un stoicism admirat de infirmiere (mai ales punctia lombara, dupa care a trebuit sa stea trei zile rastignit pe spate, nemiscat, din pricina durerii acute la coloana vertebrala, continuand insa sa fie fericit, cu un suras aproape extatic pe buze). A fost considerat un pacient "ideal", infirmierele l-au indragit intr-atat incat, la plecare, una din ele, Jeni, i-a spus ca-i pare rau ca nu-l va mai vedea si a inceput sa planga. M, care se atasase si el de ea, i-a spus: "De ce nu vii si tu cu noi?". In literalismul lui, facuse aceasta propunere cu toata seriozitatea si cred ca nu s-ar fi mirat daca Jeni ar fi venit cu noi. I s-ar fi parut perfect normal ca Jeni sa locuiasca cu noi, in casa noastra, s-ar fi bucurat s-o vada zilnic, sa stea de vorba cu ea. Ar fi fost o prietena, printre putinii lui prieteni.

Am mai fost dupa aceea la celebra Mayo Clinic din Rochester, Minnesota (unde am gasit o atmosfera de Lourdes à l'américaine, cu cele mai avansate tehnologii medicale in loc de izvoare tamaduitoare, la care oamenii vin, cu bolile si handicapurile cele mai grave, in asteptarea miracolelor stiintei, la fel de rare ca si celelalte). M a fost vazut de un mare specialist in epilepsie, Dr. Cascino, de un neurolog, de o specialista in genetica (Dr. Carnes, foarte deschisa si umana) si i s-au facut toate analizele posibile, inclusiv una sau doua aflate inca in stadiu experimental si care nu puteau fi facute nicaieri altundeva, dar finalmente tot fara nici un rezultat. M nu putea fi cu nici un chip scos din zona misterioasa.

Printr-o intamplare ciudata (sau printr-un capriciu statistic sau poate printr-un semn premonitoriu pe care nu puteam sa-l inteleg atunci?) am aflat cauza mortii lui M cu cateva zile inainte ca el sa-si piarda respiratia. O prietena si colega de facultate, care-l stia pe M de copil si cu care stateam de vorba despre anxietatile noastre (ea bolnava de cancer, intre doua sesiuni de chemoterapie, eu preocupat de crizele lui M, pe care le impartaseam rareori, doar unor prieteni foarte apropiati), mi-a atras atentia asupra unui articol despre noi cercetari in materie de epilepsie, aparut in New York Times, cu o zi sau doua inainte, pe care-l citise. Am cautat numaidecat articolul, alcatuit din mai multe interviuri cu doctori, ale caror nume le-am subliniat cu gandul de a le scrie despre cazul lui M, cum mai facusem si inainte, si de a aranja poate o consultatie. Concluziile articolului erau destul de sumbre: parerea medicala comuna, si anume ca atacurile epileptice nu produc leziuni in creier, era pusa sub semnul intrebarii de noile cercetari. In special afectat de aceste crize ar fi hipocampul, locul in care sunt inmagazinate amintirile recente. M tocmai citea unul din volumele lui C.S. Lewis din ciclul Narnia - lecturile lui, pe care le facea incet si cu dificultate, erau aproape exclusiv de literatura pentru copii si tineret - si, intrebandu-l cum il cheama pe eroul principal al cartii, el mi-a spus usor stingherit ca nu-si mai aminteste; s-a dus la carte, s-a uitat in ea si a pronuntat numele, un nume intr-adevar relativ greu de memorat; cand a murit, semnul de carte era asezat cu multa grija (data fiind stangacia mainilor lui) la jumatatea volumului.

Ce-am mai aflat din acel articol? Ca aproximativ 30% din crizele epileptice nu pot fi controlate de medicatie. Ca din acesti 30%, 1 pana la 15 la 10.000 mor subit, fara explicatie. Statistici, statistici, statistici. Statistici ale inexplicabilului. Cauza mortii e, in astfel de cazuri, "sudden unexplained death syndrome in epilepsy", prescurtat SUDEP. Sunt doua ipoteze, neverificate si poate neverificabile: scurt-circuitul din creier paralizeaza brusc centrul respiratoriu ori centrul care controleaza bataile inimii. Dupa o saptamana de la lectura articolului din New York Times, l-am gasit pe M prabusit pe podea, in camera cu televizorul, fara respiratie. Inexplicabil ramane si faptul ca prietena mea mi-a atras atentia asupra acelui articol cu doar cateva zile inainte de inexplicabila moarte a lui M. La fel de inexplicabila, pe un plan simbolic - am mai spus-o, dar nu ma pot impiedeca sa repet, cu o uimire care se reinnoieste mereu - e coincidenta dintre ziua in care s-a prapadit el si ziua in care s-a nascut, la Bucuresti, cu doisprezece ani inaintea lui, la 1 martie 1965, Irina. Aceasta coincidenta a tulburat-o foarte mult si pe ea.

Am o fotografie facuta in toamna lui 2002, cu M si baietelul Irinei, care avea pe atunci un an si doua-trei luni; lui M i se scurgeau ochii dupa micul lui nepot, blond, cu ochii de culoarea murei coapte, de-o frumusete aproape nefireasca, care-i face pe oamenii de strada sa se opreasca in fata caruciorului sau si sa-l mangaie, abia atingandu-l, pe cap. Am fost la o plimbare in vastul Griffith Park si nu voi uita niciodata cat de bland - cat de delicat si de suav, cu vorbe cantate aproape inaudibil - se purta M cu nepotelul lui, care era hipnotizat parca de gingasia masiva si totusi aeriana a acelui barbat, strain pentru el, din fiinta caruia emana o infinita iubire pentru copii. Ar trebui poate sa vorbesc mai mult aici de sora mai mare a lui M, care si-a iubit foarte mult fratele, desi ea n-a participat la drama lui si a noastra decat de departe, plecata de acasa cand el avea patru-cinci ani, intai la liceul privat Choate- Rosemary Hall, apoi la universitate. Adanca legatura imprevizibila dintre sora si fratele autist si epileptic - intamplatoare sau nu - ramane data de 1 martie... Autismul lui M venea poate de la Dumnezeu, epilepsia poate de la Satana, in urma unui pariu in cer, in eternitate. Sau sa fi fost amandoua opera hazardului? Greu de spus, greu de gandit...

(...)
Din lecturile mele despre autism, multe si haotice (de la o carte de orientare psihanalitica, ca aceea mai veche si depasita a lui Bruno Bettelheim The empty fortress: infantile autism and the birth of the self, care vedea autismul ca pe un blocaj traumatic constituit de o experienta infantila echivalenta cu aceea a unui prizonier intr-un lagar de exterminare nazist*, la cea scrisa de doi mari etologi, cunoscuti pentru studiile lor despre comportamentul animalelor, Niko Tinbergen si Elisabeth A. Tinbergen, Autistic children: new hope for a cure, din 1983, la aceea fundamentala - dar nu stiam pe atunci cat de importanta era - de Lorna Wing, Early Childhood Autism, din 1976, la studii recente, strict tehnice, din Journal of Autism and Developmental Disorders (pe care-l urmaream numar de numar), ajunsesem, osciland intre deznadejde, speranta si interesul pur intelectual pe care mi-l stimulau, la concluzia ca autismul e un intreg spectru de afectiuni cerebrale si psihice, mergand de la formele cele mai grave pana la cele mai apropiate de "normalitate", care se confundau adesea cu ea; si ca, lasand la o parte alte diferente, tipologice sau individuale, cele trei domenii psihologice in care se manifesta autismul sunt: limbajul, imaginatia si socializarea (adica perceptia semnelor comportamentale de recunoastere tacita a miscarilor corporale, a gesturilor, a privirilor celorlalti, care fac posibila comunicarea sociala si intelegerea nemijlocita a felului cum trebuie luate mesajele lingvistice orale: ca simple formule de politete, in serios, in gluma, in sens figurat etc.). In 1988, ma izbise mai ales notiunea absentei sau cvasi-absentei jocului imaginativ la copiii cu autism. De unde interesul meu pentru teoriile jocului si relatia lor cu lectura. Mi-am dat insa totdeauna seama ca acele trei disfunctii caracteristice autismului pe care le-am numit adineaori sunt legate intre ele, dar despre implicatiile si cauzele posibile ale acestei legaturi aveam sa aflu abia mai tarziu.

Pentru o vreme m-a convins ipoteza formulata de psihologii cognitivi, adepti ai asa-numitei "theory of mind", care parea a fi rezolvat enigma. Dar despre asta va veni vorba mai tarziu. Remarcasem mai de mult la M, care implinea atunci 11 ani, o anumita saracie a jocului imaginativ, desi doar partiala, caci intr-un tarziu ajunsese sa-i placa, mai ales cand era cu alti doi baieti de varsta lui, Daniel si Julian (Julian era si el banuit de o forma de autism, dar parintii lui, tatal, un distins compozitor de muzica experimentala, mama, o talentata soprana, se hotarasera sa ignore aceasta posibilitate, sa procedeze comme si de rien n'était), sa imite, impreuna cu acestia, personaje vazute la televiziune, sa le imite insa doar verbal, fara sa construiasca scenarii independente, actiuni posibile ale unor asemenea personaje, naratiuni mai extinse. Cu toate ca, plina de voiosie, imitatia era oarecum mecanica, nu parea a deschide portile imaginatiei.

Constatasem de asemenea ca dificultatile pe care M le avea la scoala, la lectura, proveneau si din aceea ca el nu reusea sa gaseasca imaginile mentale potrivite pentru cuvintele citite, ca aceste imagini nu se legau intre ele, ca le lipsea un context, fie acesta pur subiectiv. Neizbutind sa construiasca contextul mai larg, "real" sau "social", al textului citit, M nu izbutea sa construiasca acele punti inferentiale peste golurile din orice text finit (caci lipsa acestor "goluri", adica determinarea totala, care sa nu lase cititorului nimic de completat, nu poate fi conceputa decat intr-un text infinit). Chiar in clasa a IV-a sau a V-a el citea incet si cu glas tare, sau soptit, pronuntand fiecare cuvant, uneori repronuntandu-l, cand realiza ca prima pronuntie fusese gresita, ca suna fals in melodia verbala pe care urechea lui interioara o auzea distinct. Aceasta incetineala avea desigur o legatura cu formarea imaginilor mentale corespunzatoare, dar asta nu era intreaga explicatie.

Principala lui dificultate, pe care eu o numisem "lipsa de simt narativ", era aceea de a integra ce citea intr-un context, intr-o schema, intr-o situatie imaginata, intr-o poveste in care se intampla lucruri asteptate si neasteptate, in care intrebari sau enigme apar in mintea cititorului si capata un raspuns abia mai tarziu. Problema lui, ca cititor, era ca nu stia ce sa astepte, ca nu ghicea (fie si gresit) ce va urma, ca urmarea textul fara anticipari sau schimbari de perspectiva, ca procesa informatia serial si doar auditiv. In prima copilarie ii placuse mult sa i se citeasca povesti cu glas tare, dar ii era greu sa rezume fara ajutor ceea ce ascultase. Sa fi fost placerea lui mai ales derivata din ascultarea cuvintelor ca o muzica, si desigur din prezenta umana a cititorului, din faptul ca lectura era pentru el linistitoare, ca se simtea bine in focarul atentiei celuilalt, invaluit, protejat, odihnindu-se si uitand de solicitarile atat de complexe (in ciuda aparentelor) ale vietii cotidiene si ale dialogului cotidian, in care replica presupune totdeauna raspunsul (si adeseori il are chiar inscris in ea)? Sa fi fost placerea lui fara legatura cu sensul cuvintelor si frazelor pe care le auzea?

In 1988, pornind de la problema jocului imaginativ la copii, am facut lecturi destul de intinse in materie de psihologia copilului, de formare a conceptelor in cursul dezvoltarii acestuia (cu accentul pe scrierile intemeietorului psihologiei genetice, Jean Piaget), dar si in materie de studii (antropologice, psihologice, istorice si culturale) asupra jocului in sine (am reluat Homo ludens de Johan Huizinga, pe care-l citisem mai de mult, l-am citit pe Roger Caillois si comentariile critice prilejuite de Les jeux et l'homme, l-am descoperit pe Gregory Bateson cu ale sale mai vechi, dar atat de stimulatoare inca teorii despre joc ca fictiune din Steps toward an Ecology of Mind). Intr-o scurta calatorie la Paris, la sora mea, Marina Pascot, am descoperit intr-o librarie o carte chiar pe tema care incepuse sa ma fascineze: La lecture comme jeu (1986), un studiu in mare masura psihanalitic, pe care l-am citit in avion, in zborul de intoarcere, cu creionul in mana, dar care nu m-a satisfacut decat in parte. In toamna lui 1988, am scris poate o treime din partea a III-a a lui A citi, a reciti, intitulata Jocurile lecturii.

De-a lungul anilor, am continuat sa citesc despre autism si am reusit sa-mi formez o imagine mai coerenta despre aceasta afectiune care, cum am mai spus, nu se deosebeste cu nimic de "normalitate" pana la varsta de doi-trei ani si care, in anumite cazuri, poate coexista cu "normalitatea" (in sensul de functionare "normala" in societate), in cursul unei vieti intregi. Marea enigma ramanea insa. Ceea ce inteleg mai bine acum - o intelegere care a fost din nefericire neputincioasa in a-l ajuta M - e caracterul "modular" al functiunilor psihice, faptul ca fiecare dintre ele depinde de mai multe sisteme sau subsisteme cerebrale, a caror coordonare este de o complexitate crescanda, pe masura ce cercetarea avanseaza. Carei microdisfunctii i se datoreaza autismul? Sunt tot felul de teorii, care au cel putin meritul ca permit ipoteze si contraipoteze, deocamdata nefalsificabile. Asupra acestora, si a meditatiilor ocazionate de ele, voi reveni. Oricum, cartea mea despre lectura/relectura ar fi trebuit sa i-o dedic de la inceput lui M. I-o datoram lui, chiar daca n-avea s-o citeasca niciodata.

(...)
Uneori M se simtea bine inconjurat de sunetele limbii romane: simpla prezenta a oamenilor care vorbeau, fara sa-l solicite, dar si fara sa-l respinga, dimpotriva, incluzandu-l in comunitatea lor, avea ceva odihnitor pentru el. Cu putin timp inainte de moartea lui, a venit sa cineze la noi o veche prietena romanca, Ilinca J. Eram patru la masa, cu M in buna dispozitie in acea seara. La inceput s-a vorbit englezeste, dar, incetul cu incetul, aproape pe nesimtite, M fiind tacut (lucrurile despre care vorbeam nu-l implicau), conversatia s-a prelungit in limba romana. In astfel de situatii, el se scula de obicei de la masa si se ducea in camera cu televizorul in care, peste cateva zile, un fulger din creier avea sa-l doboare si sa-i opreasca respiratia. De data asta - ca si de alte cateva ori, dar nu totdeauna, cand veneau romani la noi si limba vorbita devenea aproape inevitabil romana - M a ramas asezat pe scaunul lui, ascultand parca atent si visator totodata, privindu-ne cu acea bunatate linistita si aproape fericita care-i ilumina ochii dinauntru, neclintit, pentru doua ore si mai bine. Din cand in cand prietena noastra se intorcea catre el, cu delicatete, si-l intreba daca voia sa vorbim englezeste. Raspundea, surazand, negativ. Ii placea sa ne vada gesticuland si vorbind in limba din care el stia doar cateva cuvinte, in limba secreta de care fusese totusi inconjurat din prima copilarie - cand mama Ucai si mama mea, cele doua bunici care fusesera aici cand el avea un an si jumatate sau doi, pentru scurte perioade de timp, i se adresasera firesc in romaneste. Ii placea poate melodia imprevizibila care se tesea din cuvintele necunoscute. Se odihnea oare mintea lui in acest leagan de vorbe intre prieteni, fara sens pentru el, calmante pentru ca, repet, nu ascundeau posibilitatea unor cerinte, solicitari, intrebari, imperative?

(...)
VII Varstele lui M

In vara lui 1997, cu cateva zile inainte de ziua lui M (24 august), care urma sa implineasca 20 de ani, scriam in Diary M (traduc din englezeste):
"Lucrul care ma ingrijoreaza cel mai mult este neabatuta, parca ineluctabila inmultire a crizelor lui (seizures), care, desi de mai scurta durata (30-40 de secunde pana la un minut, fata de 3-4 minute acum cativa ani) au devenit in mod evident mai frecvente. (In cursul anului 1997 a avut 46 de atacuri observate de noi, si cine stie cate, poate mai putin intense, neobservate. In 1998, 59.) Mai dese, mai imprevizibile, mai inspaimantatoare.

Dificultatile de expresie s-au agravat si ele. Cand vrea sa spuna ceva isi cauta chinuitor cuvintele si nu le gaseste; le cauta, hemming and hawing, cu aaa-uri prelungite, cu pauze si cu reveniri la acele aaa-uri care ma dor aproape fizic - totul poate lua pana la un minut dilatat de asteptare - pentru ca pana la urma sa poata rosti cateva cuvinte ezitante, adeseori fara vreo legatura gramaticala sau logica si deci incomprehensibile. Contextul a ceea ce vrea sa comunice e clar in mintea lui (asta se vede pe fata lui mirata ca noi nu-l intelegem), dar mesajul nu trece, ramane ininteligibil. Ceea ce vrea el sa spuna e desigur ceva nu prea complicat si, spre a-l ajuta, noi incercam sa ghicim, dar raspunsurile noastre la ghicitorile lui verbale involuntare sunt mai totdeauna alaturi si el, frustrat, se da batut, saracutul, recurgand la formula lui de renuntare iritata «Never mind! Never mind!» («N-are nici o importanta!»). Cand, rareori, ghicim ce-a vrut sa spuna i se pare perfect normal. El pare a crede ca interlocutorii lui, mama si tatal lui, dar si ceilalti, ii cunosc foarte bine intentia, stiu foarte bine ce se chinuie el sa spuna, si-n mod inexplicabil se prefac ca nu-l inteleg, caci mintea lui e o carte deschisa pentru toata lumea. Daca el sufera intr-adevar de acea «cecitate mentala» («mindblindness») de care vorbesc psihologii clinici (voi reveni asupra acestui subiect), de acea imposibilitate de a «citi» plauzibil mintile celorlalti, de a le atribui intentii, pareri, inclinatii si credinte, in functie de contextul social care pentru el ramane invizibil, la fel de adevarat ar fi, in cazul lui M, si sentimentul opus ca mintea lui e transparenta, ca gandurile lui pot fi «citite» de ceilalti, ca pot fi vazute direct, ceea ce ar face limbajul, atat de laborios pentru el, cu totul inutil.

Cel putin in ceea ce-l priveste, caci ii place enorm sa i se vorbeasca, sa i se povesteasca intamplari reale sau imaginare, pe care el le asculta cuminte, mai ales cand ii sunt spuse in limba colocviala, zilnica. Naiv, el pare a-si imagina deci ca noi stim ce gandeste el si «Never mind!»-ul lui de cedare exasperata, indreptat impotriva noastra, pe noi ne indurereaza, ca un repros. Continuam deci sa ghicim si, cum spuneam adineaori, avem rareori, poate din pura intamplare, succes: printr-un proces deductiv/speculativ complicat, pentru ca nu avem la dispozitie nici un clou extern, nici un cadru de referinta comun, nici o pista. Daca lui ii e greu, poate imposibil sa ne «citeasca», si noua ne e la fel de greu sa-l «citim» pe el. Ceea ce e clar e ca el ne iubeste - e falsa parerea raspandita ca oamenii cu autism n-au sentimente - si ca noi il iubim, poate altfel decat el, dar la fel de mult. Anul trecut el a insistat sa se inscrie la universitate si, cu meditatori privati si ajutor constant din partea noastra, a reusit sa ia doua cursuri (unul pe semestru) si sa treaca examenele finale, cu un «B» la compozitie engleza si cu un «C+» la cursul introductiv de calcul integral (talentul lui la matematica in scoala primara si medie s-a dovedit limitat; sau s-a produs o involutie?). Aceste cursuri, desi n-a profitat de ele intelectual, i-au facut mult bine ca simple moduri de a-si petrece timpul - si ma refer mai ales la timpul «social» petrecut cu meditatorii lui, studenti buni, intelegatori, rabdatori, care veneau acasa de doua-trei ori pe saptamana si pe care M ii astepta totdeauna cu o bucurie infrigurata.

Ii place mult sa fie cu oameni care-l ajuta, care-i explica, si care sunt blanzi cu el: in astfel de imprejurari isi da toata silinta, isi concentreaza atentia si, ce-i mai important, intelege. Intelege chiar foarte bine, dar numai pentru scurt timp, dupa care uita, asa ca rezultatele acestei munci - a labour of love pe timpul cat se desfasoara - sunt nule. Pentru el munca nu are scopuri mai indepartate (viitorul nu exista pentru el decat ca un neviitor, un lucru la care nu trebuie sa te gandesti, la care e chiar periculos sa te gandesti), n-are nici o semnificatie, decat ca un mod de a umple satisfacator un timp care altfel ar fi gol, anxios, fara rost; munca e pentru el un fel de scop in sine; e efemera si nu lasa urme. M traieste aproape exclusiv in prezent si trecutul cade repede si cu putine exceptii daca nu in uitare, intr-o memorie cetoasa, un spatiu in care numai cu un far foarte puternic (o maieutica speciala a reamintirii, pe care noi, parintii lui, o practicam destul de des) poate regasi cate o amintire izolata: «A! Da! Acum imi amintesc!».

De doi ani lucreaza (trei dupa-amieze pe saptamana) la un centru al universitatii care trimite chestionare elevilor din clasele superioare ale scolilor din Indiana, mai exact celor din familii cu un venit mic, oferindu-le burse la colegiu cu conditia ca ei sa-si ia diploma de studii liceale la timp. Acolo M claseaza alfabetic dosare, operatie anevoioasa si plicticoasa cand e vorba de teancuri de sute si sute de dosare care sosesc mereu cu posta, dar el o executa cu o minutioasa precizie, care e pretuita de colegii de lucru, mai ales tineri studenti platiti, ca si el, cu ora. Acestia stiu de handicapul lui si se poarta bine cu el, il trateaza ca pe un om «normal», glumesc cu el, se amuza sincer de glumele lui stranii, au multa afectiune pentru el. In aceasta atmosfera el se simte cat se poate de bine, chiar fericit. Dupa spusele colegilor are acolo mai putine dificultati de vorbire si asociatiile lui neasteptate, de tipul comicului absurd (dar care pentru el au poate o logica secreta), produc o voie buna generala de care se bucura si el. Unele din glumele lui sunt poate de tipul celei prin care i-a raspuns doctorului Leventhal de la Chicago, cand l-am dus acolo in 1989, si care mi s-a intiparit indelebil in memorie: «Cand e ziua ta?», l-a intrebat doctorul. El a raspuns: «7+5+20-6-2 august» (adica foarte exact, dar ocolit, 24 august).

M pare a avea simultan mai multe varste, adica pare a fi atins mai multe niveluri de dezvoltare, toate insa ramase in urma fata de ceea ce ar fi de asteptat de la un tanar de 20 de ani. Varsta lui emotionala este de patru-cinci ani, poate chiar mai putin - si as spune ca acesta e «miezul» varstei sale, sursa inocentei si a misterioasei sale fragilitati. Asta ar fi explicatia faptului ca se simte cel mai bine in compania copiilor mici, cu care e gata sa se joace, bucurandu-se de prezenta lor, de gesturile lor stangace, de rasetele si de mirarile lor, mirat el insusi; cand vine cineva la noi cu un copil mic in vizita, M se repede in camera unde-si tine enorma colectie de animale de plus si le aduce unul cate unul asezandu-le in fata copilului; manipuleaza cate o maimutica-papusa si apoi o ofera; sau, uneori, cade intr-o stare contemplativa si se uita in tacere la celalalt copil, ca fascinat; daca e vorba de un prunc, dormind in caruciorul lui, tot asa, fascinat, poate ramane nemiscat cu ochii pironiti la el, uitand de timp. Nu-si da seama in astfel de situatii de inadecvarea pe care o reprezinta un tanar bine facut, inalt, de 20 de ani, punandu-se in genunchi in fata unui copilas uimit si incercand sa-i atraga atentia cu o jucarie. Varsta lui sociala e aceea a unui pre-adolescent, pasionat de sporturi, de cele pe care le poate urmari la televiziune si despre care poate citi apoi in ziarul local sau in USA Today; limbajul sportiv il poseda aproape la perfectie si poate discuta competent cu orice amator de sporturi - de la cele mai populare (baseball, fotbal american, basketball, tenis si pana la cele care atrag o audienta mai limitata, cum ar fi hockey pe gheata sau soccer, cum se numeste aici fotbalul european).

Corespunzator aceleiasi varste, el citeste, foarte rar de altfel, numai carti pentru copii si tineret sau cate o biografie a unui sportiv celebru. Varsta lui sexuala e de asemenea in stadiul pre-adolescent, in care preocuparile sexuale sunt daca nu absente, marginale si inobservabile (Freud nota si el golul dintre sexualitatea infantila atat de intensa pana spre varsta de 5 ani si retrezirea libido-ului in adolescenta). M are cateodata - foarte rar - polutii in somn, dar e altfel complet dezinteresat in materie sexuala. E de o castitate angelica. Cat de intensa va fi fost sexualitatea lui infantila nu stiu, dar tind sa cred ca medicamentele pe care le ia de mai mult de sase ani i-au slabit impulsurile sexuale. Varsta lui mentala se apropie de 16-17 ani, cand e atent si vrea sa inteleaga ceva - intelege bine dar, cum spuneam adineaori, uita repede. In afara de «mentorul» lui din anii de la Harmony, Phil Wheeler, singurul lui prieten e tot Julian Eaton, care emotional trebuie sa aiba aceeasi varsta de 4 sau 5 ani, desi in toate celelalte privinte e foarte deosebit de M, si ar putea fi luat drept un tanar (are 18 ani) ca oricare altul. In total contrast cu M, Julian e un bun vorbitor - fluent, rapid, cu o limba colocviala vie si colorata de expresii idiomatice. As spune chiar ca Julian e un vorbitor persuasiv: nu de mult fusese angajat ca salesman cu bucata de o firma care comercializeaza cutite de diferite tipuri, de calitate si foarte scumpe. Cand a venit la noi, cu o geanta plina de cutite cu lame stralucitoare, i-am sugerat sa ne demonstreze "his sales pitch", felul cum face reclama marfii sale, cum ii convinge pe cumparatorii potentiali sa se decida sa cumpere, si am fost atat de impresionat de spectacolul pe care l-a dat incat am cumparat pe loc doua cutite de bucatarie care costau de zece ori mai mult decat cele din magazinele obisnuite si de care nu aveam nevoie. De multe ori ma intreb: cum poate un baiat atat de articulat ca Julian (articulat, dar poate nu foarte inteligent) sa petreaca ore si zile in sir cu M. Cum poate el sa vina cu automobilul de la Chicago, 220 de mile, la Bloomington spre a petrece un weekend cu M? (M nu conduce si nu poate primi permis de conducere din pricina epilepsiei sale; dar ma indoiesc ca ar putea conduce chiar daca n-ar avea-o.) E un mister pentru mine. E adevarat ca Julian are si el autism sau sindromul lui Asperger, dar e mult mai avansat in dezvoltarea lui decat M, mult mai sofisticat socialmente. Probabil, imi spun, in ciuda tuturor abilitatilor lui sociale aparente, Julian a ramas la varsta emotionala a lui M.

Afectiunea care-i leaga nu poate fi explicata altfel, cum nu poate fi explicat altfel faptul ca Julian nu are alti prieteni - prieteni in adevaratul inteles al cuvantului, spre deosebire de amici - printre colegii lui de varsta. Interesant, nici el nu pare a avea vreo preocupare pentru femei, pentru relatii romantice sau erotice. Copilul secret din Julian e bine ascuns, mult mai bine decat al lui M, dar e nu mai putin real. Al lui M se da de gol, foarte serios in naivitatea lui, de cum are prilejul; el rareori surade, cum surade celalalt M, mai varstnicul. Asta-vara l-am luat la Paris, sa-si cunoasca familia de-acolo, pe sora mea, Ina, si pe sotul ei, Petre, ca si pe fiica Inei, Claudia, maritata cu avocatul Jean-Pierre Ghestin, si mama micutului Edouard, nepotul si finul meu in varsta de 16 luni, si, deci, un fel de nepot al lui M. Am fost cu totii in micul parc Chateaubriand de langa 13 Boulevard Raspail, unde locuiesc Ghestinii si de unde se poate vedea frumoasa casa veche unde a locuit scriitorul aristocrat. Erau si alti copii acolo si M a fost pur si simplu entuziasmat si fara intarziere a inceput sa se joace in nisip, cu o fata la fel de serioasa ca la lectiile de algebra, cu o lopatica si caldarusa, care apartineau lui Edouard. Uca si eu ne-am simtit cam stanjeniti. Alta data, cand ne-am dus in trei (Uca, M si eu) sa facem o plimbare in Bois de Boulogne, am intrat din curiozitate in Jardin d'acclimatation, un parc de distractii pentru copii, un fel de mosi, cu trenulete, cu poney, cu labirinturi cu oglinzi deformatoare si alte asemenea puncte de atractie. Era o duminica dimineata si toti oamenii din parc erau parinti sau guvernante cu copii de sub 12 ani. M a fost pur si simplu fericit. «Gradina asta e pentru copii mici», i-am spus eu lui M, incercand sa-l conving sa iesim si sa ne indreptam spre parcul Bagatelle, faimos pentru florile lui si in plin sezon pentru trandafiri. Imposibil. M se simtea in elementul sau.

Despre Julian, Phil Wheeler imi spunea acum cateva zile cand a fost pe la noi: «Julian n-are nici cea mai vaga idee de ce se intampla in lume; e exact la fel de dezorientat cum eram eu inainte de a mi se pune diagnosticul de autism; nu intelege ca nu intelege si nu stie cand face ce se cuvine si ce nu se cuvine. E total "ratacit"». Subintelesul: M macar intelege ca nu intelege. E poate forma lui de «intelepciune».

Ceea ce ma nelinisteste, cum am mai spus, e mai putin autismul lui (cu care am inceput sa ne obisnuim), cat incontrolabilele lui crize de epilepsie, si medicamentele pe care le ia ca macar sa le rareasca si care nu pot sa nu aiba efecte secundare daunatoare. Chiar alaltaieri a avut doua, una dimineata devreme, in somn (nu prea intensa, a durat numai 30 de secunde), cealalta seara, curand dupa ce s-a bagat in pat, pe la zece fara cinci, foarte obosit dupa o zi la Indianapolis cu colegele de la centrul universitar unde lucreaza (Mary Anne, Amy, Courtney, Heather), pentru a pune ordine intr-o gramada de dosare de la bransa Centrului care e locata la IUPUI (Indiana University-Purdue University din Indianapolis). A doua zi l-am intrebat daca in timpul drumului, poate la intoarcere, dupa o zi plina, fusese foarte obosit. Voiam sa notez exact ce spune. «M-am simtit obosit in timpul drumului» mi-a spus, usor suspicios. «Scrii, sau ce faci? Nu, nu cred ca am adormit». (El stie ca atacurile survin in somn.) «Am stat asa» - si s-a intins pe canapeaua din camera cu televizorul, cu ochii doar pe jumatate inchisi. Dupa aceea a deschis ochii si am stat de vorba. «Scrii toate astea ca sa i le arati doctorului Wisen? Nu-i arata. Poate e adevarat, poate nu, nu stiu». I-e frica sa nu ajunga doctorul la o concluzie gresita sau exagerata? El face orbeste ce-i spune doctorul, figura suprema de autoritate, si n-ar vrea sa-l induc in eroare. Poate ca e adevarat, poate ca nu. Pentru M adevarul trebuie sa fie adevarat in sensul cel mai strict al cuvantului. Detesta minciuna. Nu vrea ca lucrurile despre care nu e sigur sa treaca drept adevarate. Sa fi avut totusi o criza (probabil usoara) in microbuz, pe care nimeni n-a observat-o si de care el insusi nu si-a dat seama, sau si-a dat seama doar pe jumatate si vrea s-o ascunda?

Intre timp am fost la doctor, care credea, in urma raportului nostru, ca vede o anumita deteriorare a conditiei lui M. Rezultatul unei electroencefalograme nu era bun. Un MRI (test de rezonanta magnetica), luat la cateva zile dupa aceea, era inconcludent. I-am vorbit doctorului de ideea de a-l duce pe M la National Institutes of Health si el a fost de acord. Va trimite chiar el encefalograma si MRI-ul doctorului Theodore, seful clinicii de epilepsie de la NIH. M a fost integrat intr-un protocol si vom merge la Washington in septembrie sau octombrie." (Programarea avea sa fie de fapt pentru noiembrie.
Portretul lui M Matei Calinescu
http://www.revista22.ro/[/b]
Last edited by dora on Tue May 22, 2007 4:17 pm, edited 1 time in total.
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri May 25, 2007 7:56 am

(...)25 noiembrie '85

Ce greu e să observi! Aseară am petrecut mai bine de o oră cu M, aşezat călare pe unul din genunchii mei şi dictîndu-mi fraze, pe care eu le scriam imediat Ia compu¬ter; el era încîntat să vadă, literă după literă, pe ecranul monitorului, în caractere luminoase, adunîndu-se încet--repede cuvintele rostite de el, în scurte propoziţii întîm-plătoare, uneori absurde. Am văzut în acest timp sute de lucruri (mişcări de nerăbdare, priviri, surîsuri, strîmbături cînd apărea o greşeală de tipar sau cînd repetam inadvertent de mai multe ori aceeaşi literă, feţe uşor uimite, uşor întrebătoare) şi am auzit distinct o mulţime de inflexiuni ale vocii lui, cînd în registrul ascuţit, cînd în cel grav, dar toate aceste micro-detalii, în lipsa unui criteriu după care să le selectez, să le organizez, să le dau sens, piereau instantaneu, erau uitate într-o clipă, cum sunt uitate amănuntele din cele mai multe vise, chiar din cele memorabile. Poate că şi M observă multe şi pentru că acestea nu se leagă în sensuri, le uită imediat. Nu-i şi asta o formă a vieţii ca vis? Dacă ar fi să rezum ce-am văzut şi auzit, un paragraf (de-o deprimantă banalitate, ca acesta) ar fi mai mult decît destul.

Dar bietul M n-ar putea face asta. Pentru el viaţa e vis, în înţelesul cel mai literal, cu perioade mai lungi sau mai scurte de coşmar.
O atenţie cu adevărat discriminatoare, fin nuanţată, nu poate apărea decît pe un fond profund specializat şi într-un context (care presupun ani şi ani de studiu pasio¬nat, cumulativ şi, totodată, inevitabil, plictisitor: o pasiune centrală învăluită în straturi după straturi de monotonie şi plictiseală).
Mă gîndesc deodată la cărţile serioase, scrise de medici, despre autism: toţi sau aproape toţi au avut un copil sau o rudă iubită afectată de autism, şi de aceea au avut interesul (pasiune plus plictiseală) de a investi ani şi ani în studiul acestui subiect, de importanţă marginală în medicină (deşi, cred eu, de un mare interes filosofic). La urma urmelor, doar 4-5 copii din 10 000 (conform statisticilor actuale) suferă de autism. Un pediatru competent îşi poate permite să nu ştie nimic despre această condiţie.

26 martie '86

M către Uca, azi-dimineaţă, la micul dejun, serios şi candid, uşor îngrijorat-resemnat şi nu fără o vagă curiozitate, aş zice, obiectivă („Dacă aşa e, aşa e", cam astfel s-ar putea rezuma filosofia lui de viaţă naivă şi înţeleaptă, printr-o frază pe care el o repetă uneori.): „Am I an idiotic person?"
Sunt un idiot? Să-1 fi numit aşa un alt copil, la şcoală, în cine ştie ce mică dispută? Uca îi spune că nu, nici gînd, încercînd nu atît să-1 liniştească pe el, el fiind fundamental liniştit în acel moment şi continuînd să-şi mănînce cerealele cu lapte, ca-n fiecare dimineaţă, cît mai degrabă să se liniştească pe ea însăşi. „Dar de ce mă întrebi?" Just asking." Fără explicaţii. „Dar de ce?" M se închide în tăcerea lui încăpăţînată, misterioasă. Un răspuns pozitiv l-ar fi lăsat, cred, la fel de senin.


(...)

11 iunie '86 (Paris)
În scrisoarea din 3 iunie, Uca îmi spune că M merge la un computer camp din Bloomington şi că îi place acolo, mai ales (nu mă surprinde) computerul. A primit notele de sfîrşit de an, care sunt bune, mult mai bune decît m-aş fi aşteptat: „A" la citire, „B" la limbă, „A" la ortografie (spelling), „B" la caligrafie, „A" la matematică, „B" la studii sociale, „B +" la Science/Health (pe vremea mea asta se numea „Higiena")- A avut o întîlnire cu psihologul şcolii, G.E. Eastabrook, care a declarat că, deşi M are dificultăţi de socializare cu copiii din clasa lui, mai ales în situaţii fără reguli precise, nu e fobie, nu e psihotic, nu e autist, nu are tulburări de personalitate, nu e necreator (neimaginativ) şi nu are probleme emoţionale. Aproape că nu-mi vine să cred! Sarah Gurney, care se ocupă de terapia ocupaţională sau fizică, a zis că ei i se pare că M e dispraxic, adică are probleme motorii, mai precis de motor planning, care uneori se extind la planul gîndirii (thinking planning).
I-a recomandat Ucăi o carte recentă, Sensory Integration and the Child, care însă n-a ajuns încă la biblioteca universităţii. Uca o va comanda prin Howard's Bookstore. Mrs. York 1-a lăudat aşa de tare de parcă ar fi fost la o şedinţă de acordare de premii. Aşa e M văzut din perspectiva şcolii.

 propos de dispraxia lui M, Ina îmi vorbeşte de profunda, aproape neverosimila neîndemînare a tatei (care mie însă mi se părea neizbitoare şi pe care o găseam de-un comic mai degrabă înduioşător; e adevărat că-i mai cădea din mînă cîte o farfurie fierbinte prost ţinută, că apuca o ustensilă casnică oarecare pe dos de cum ar fi trebuit, dar nu vedeam în asta o profundă neîndemînare). Cu ochiul ei de doctoriţă, Ina a văzut, în mod sigur, mai bine. Să-1 fi moştenit pe el M? Să fi avut tata, personalitate închisă, taciturnă, anumite vagi trăsături autiste, care să se fi exacerbat în nepotul lui?
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI


Return to ADULTI CU AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 2 guests