Greseli frecvente in terapie - traducere

Moderators: camel, moderators

Postby dora » Mon Jul 14, 2008 8:40 am

În ultima vreme mă gândesc din ce în ce mai mult la rolul entuziasmului în terapie. Poate capacitatea de a crea/mima entuziasmul ar trebui să fie prima în "fişa de post"...Ieri am lucrat cu M. o sesiune la masă, după o lungă perioadă în care la masă a lucrat doar cu tutori. În afară de observaţii preţioase pe care le-am făcut cu privire la programe (de exemplu, programe care nu merg pur şi simplu, ori sunt prea grele ori promptul e insuficient, cum ar fi Counter Questions) şi în afară de faptul că observaţia la masă e mai bună decât observaţia pe camera de filmat (pentru că totuşi filmarea e de la distanţă, nu se pot vedea de aproape reacţiile şi expresia copilului care spun foarte mult despre motivarea şi siguranţa/nesiguranţa cu privire la unele sarcini)...Poate cea mai importantă observaţie (deşi nu e prima dată când o fac) se leagă de rolul entuziasmului în terapie. Probabil că asta a fost ceea ce i-a lipsit cel mai mult lui M. în ultimul an. La masă am încercat să îl laud mai mult (cam ca acum doi ani când era foarte frustrat şi nesigur şi încercam să îi fac galerie "ca la stadion" ca să îl fac să răspundă cumva)... părea surprins, în perioada lungă în care a lucrat cu No2 s-a dezobişnuit total de laudele exagerate.
Îmi amintesc, tot de acum doi ani (mai 2006) o sesiune în care nu a vrut cu nici un chip să se aşeze la masă. Exasperată, m-am prefăcut că plec şi l-am lăsat cu tutorii (erau No1 şi M1). Ascultam la uşa de la intrarea apartamentului şi am auzit, după o serie de proteste energice, cum încep trial-urile la care copilul răspundea corect (auzeam un şir de Bravo) însă laudele erau făcute pe un ton convenţional şi tern...ar fi fost important ca, atunci când a devenit cooperant, copilul să fie încurajat mai mult. La prima pauză intru şi le întreb de ce îl lăudau aşa de anemic. Nu răspundea corect? Ba da, au încuviinţat ele. Dar când l-am luat pe sus să îl aşezăm pe scaun ne-a lovit pe amândouă. Păi probabil că s-a speriat când l-aţi luat pe sus şi s-a apărat şi el cum putea, le spun eu. Însă dacă la apariţia comportamentului adecvat nu îl încurajăm ceva mai apăsat, comportamentul acela pozitiv nu are cum să fi întărit. Păi da, dar dacă noi nu simţim entuziasm? Atunci trebuie să îl mimaţi, le răspund. A, atunci ABA asta e mai mult un fel de teatru, îmi spun ele dezamăgite. Da, jucăm şi teatru dacă este nevoie, le spun destul de tranşant. Trebuie să urmăm obiectivele stabilite, indiferent de starea noastră psihică la un moment dat.
Acesta a fost momentul de atunci...însă o idee care s-ar putea adăuga este că nici entuziasmul forţat pe termen nedefinit nu motivează copilul. Indiferent de gradul de afectare, el simte dacă cineva se bucură din suflet sau nu, deci mimarea entuziasmului nu merge decât pe perioade scurte de timp. Observ că, şi în alte echipe, se merge pe un Bravo convenţional, pe un ton ceva mai ridicat şi o volubilitate care nu neapărat că este contraindicată, dar nu înlocuieşte entuziasmul autentic. Nu se vor recupera decât acei copii la care tutorii doresc, pe lângă părinţi, recuperarea copilului, din tot sufletul...şi nu pierd nici un prilej să îi transmită acest lucru.


Publicat de Mother of M la 09:07 0 comentarii



http://weandautism.blogspot.com/
dora
 
Posts: 3780
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Jul 15, 2008 9:46 am

O greseala mai grava decat lipsa entuziasmului pe care am vazut-o intr-o inregistrare si m-a infuriat de-a dreptul a fost o atitudine critica la adresa copilului...."Nu stii? Iar ai uitat???Offff....Iar nu stii?

Biata fata intelesese ca trebuie sa fie o profa acra....Ii crea frustrari copilului...
De atitudini critice la adresa parintilor nu mai vorbesc ...
"Mai, astia nu vad ca-i retardat???Ce mai vor de la el? Sa zica mersi ca ne jucam cu el...."

La polul opus prima saptamana la Horia Motoi...Se auzea de pe strada, ca la stadion, "BRAVOOOO !!!!"din cele trei camere ale unei case la curte...
Eu ma plimbam de-a lungul strazii asteptand sa termine Vladut...

Ma opreste o batranica sa ma intrebe ce se intampla acolo...Era contrariata...Vedea in fiecare zi cum vin mai multe fete, opresc masini de lux, coboara copii frumosi si bine imbracati....apoi "Bravooo"...toata ziua
"Se pregatesc de olimpiada, mamaie!!!! :D
Last edited by dora on Mon Jan 30, 2012 5:09 pm, edited 1 time in total.
dora
 
Posts: 3780
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Jan 30, 2009 9:16 am

Într-o zi G. K. Chesterton întrebă pe un student:
- Pentru a-1 învăţa latina pe Johnny, ce trebuie să cunoşti mai întâi?
Latina, desigur.
- NU! - răspunse acesta zâmbind - trebuie să-1 cunoşti mai întâi pe Johnny!
Acest răspuns al scânteietorului gânditor şi stilist englez ar servi tot aşa de bine şi drept formulă sintetică pentru a exprima esenţa ABA
dora
 
Posts: 3780
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Jan 30, 2012 4:53 pm

Coordonator si terapeut ABA

Posted on Apr 10, 2011


Coordonator si terapeut ABA în România? Când şi unde începe profesionalismul?


Într-o ţară în care toţi suntem experţi în toate şi de multe ori dificultăţile financiare chiar ne obligă să fim, terapeuţii ABA şi părinţii copiilor cu autism îşi tot trag bobârnace unii altora în timp ce copii rămân pe locul doi, ca si căutarea de soluţii la problemele din terapie. Nu de multe ori scopul discuţiilor este să se decidă „cine are dreptate”, în loc să se găsească o soluţie eficientă. Zilnic mă confrunt cu reproşuri din partea terapeuţilor referitor la faptul că părinţii nu fac totul pentru copii, că nu se implică, că fac greşeli foarte mari, că toată terapia este dată peste cap de ceea ce fac părinţii, că părinţii nu apreciază munca terapeuţilor, că nu respectă „regulile” terapiei ABA… Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le aud zilnic şi scopul meu nu este acela de a ajunge la o concluzie în legătură cu veridicitatea acestora (lucru irelevant cred eu). Ştiu că sunt părinţi care se implică foarte mult, care înţeleg foarte mult ce fac copiilor lor şi devin uneori buni terapeuţi, după cum ştiu că există părinţi care deşi vor să se implice nu au timpul necesar, nici capacitatea de a înţelege. Pentru toţi terapeuţii care au o listă întreagă de nemulţumiri legate de părinţi şi de interacţiunea acestora cu copii am o singură întrebare: cine este plătit să lucreze cu acel copil? Persoana plătită să lucreze cu acel copil este persoana responsabilă de progresele pe care le face acel copil şi în nici o situaţie conflictele cu părinţii nu este indicat să ne afecteze munca pentru că noi ne-am ales-o şi când am facut-o ne-am asumat multe riscuri. Binenţeles că într-o lume ideală implicarea adecvată a părinţilor înseamnă un mare plus pentru copil, dar ce facem atunci când părintele din n motive nu face acest lucru deşi îi explicăm importanţa lui? Ne facem un ţel din criticarea lor? Este benefic acest lucru pentru copil?

Cea mai îngrozitoare greşeală pe care o face un terapeut român este să îi spună pe un ton agresiv unui părinte ce nu face bine sau ce nu face deloc sau mai rău, să îi propună pe un ton agresiv o soluţie la un program sau o problemă a copilului, subliniind faptul că el a avut dreptate şi părintele a greşit. Un părinte nu va valorifica niciodată un sfat sau o sugestie spuse aşa. Când se ajunge la conflict şi terapeuţii consideră că părintele face greşeli prea mari, iar părinţii consideră că terapeuţii lui nu ştiu ce fac din moment ce el face mai bine concluzia comună a ambelor părţi este una evidentă: copilul nu va face progrese. Şi să nu uităm că o profeţie în care credem are mari şanse să se împlinească. Nu contează unde identifică fiecare cauza eşecului, important este că eşecul terapiei este inclus în profeţie.

Plângere: „Părintele greşeşte când lucrează ABA!”

Replică: Acel om nu e terapeut, este doar un părinte, cu un alt job care face ce poate pentru copilul lui. Apreciază-l pentru ceea ce face, explică-i ceea ce greşeşte şi lucrează tu bine. El are dreptul să greşească, tu nu. Dacă ar şti ABA, timpul i-ar permite şi s-ar descurca financiar şi-ar recupera copilul singur, nu te mai angaja pe tine. Şi aminteşte-ţi de reproşurile pe care i le faci referitor la modul cum lucrează sau se poartă cu copilul atunci când îi ceri apreciere. Dacă tu susţii că el ar trebui să înveţe terapia ABA în câteva luni sau un an pentru ce te-ar aprecia pe tine dacă terapia ABA e ceva atât de uşor, care se învaţă atât de repede?

Plângere: “Părinţilor nu le pasă de copii!”

Replică: Cum se face că deşi nu le pasă te plătesc pe tine să lucrezi cu copilul lor?

Plângere: “Părinţii nu apreciază ce fac!”

Replică: Ce ai dori să facă să te simţi apreciat ca terapeut? I-ai spus acest lucru? Tu i-ai apreciat pe ei? Şi apoi să nu uităm că nu este responsabilitatea lor să îţi ridice ţie stima de sine. Unii stau atât de prost cu a lor că nu se mai pot gândi la alţii.



Ceea ce am scris acum nu este o justificare a părinţilor pentru greşelile pe care le fac sau pentru neimplicare. Acest articol se vrea a fi un „Si ce dacă?” adresat terapeuţilor care sunt atât de preocupaţi de competiţia lor cu părinţii, înşiră nemulţumiri şi uită de ce sunt acolo.

Părinţii nu sunt concurenţii noştrii în terapie pentru simplul fapt că ei nu sunt terapeuţi. În loc să vedem în ceea ce fac ei greşeli ale terapiei ABA să considerăm că fac o generalizare, o stimulare benefică pentru copil. Şi dacă dăm de un părinte care lucrează bine să-l încurajăm să reziste.

Dacă un terapeut are probleme cu aprecierea şi stima de sine să şi le rezolve în altă parte. Ne asumăm mi se pare mie prea des imaginea de salvator nerecunoscut şi neapreciat când de fapt nu ne întrebăm prea des dacă noi suntem mulţumiţi de ceea ce facem. Dacă suntem să ne apreciem noi munca pentru că noi o facem. Să nu uităm să fim obiectivi. Un părinte oricât de obiectiv ar dori să fie tot va fi subiectiv în mare parte a timpului pentru că acel copil el al lui. Şi un părinte pesimist mereu va vedea ce nu poate copilul, nu ceea ce a învăţat şi nu va fi mulţumit de ceea ce faci pentru simplul fapt că aşa vede el lucrurile, nu pentru că şi-a facut un scop din a nu te aprecia pe tine.

Ceea ce încerc să subliniez este faptul că deşi părinţii fac „greşeli” faţă de terapeuţi sau faţă de copil nu este indicat ca acest lucru să ne afecteze munca. Unii părinţi au limite pe care nu le putem schimba, alţii le depăşesc… Indiferent de variantă ei au o responsabilitate ca părinţi, noi una ca terapeuţi şi indiferent dacă ei şi-o asumă sau nu pe a lor noi avem datoria să ne-o asumăm pe a noastră.

http://www.mihaelaluca.ro/2011/04/coord ... onalismul/
dora
 
Posts: 3780
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Previous

Return to ABA APLICATA

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron