Ivar Lovaas. Interviuri. Articole presa.

Moderators: camel, moderators

Ivar Lovaas. Interviuri. Articole presa.

Postby jumbo » Thu Apr 28, 2005 11:50 am

(Sursa: www.autismconnect.org)

Ivar Lovaas vorbeste despre cariera sa, ce include lucrul cu copiii autisti, despre progresele din ultimii 40 de ani si despre contributia sa in domeniul autismului.

Eileen Hopkins, intervievatoarea, este Director de Dezvoltare si Asistenta Sociala la Societatea Autistica Nationala (NAS) din Marea Britanie si director la ‘autismconnect’ portal web pentru informatii privind autismul.
Data probabila al interviului: 2001.

IVAR LOVAAS: Ei bine, sunt Ivar si sunt profesor de psihologie la Universitatea California din Los Angeles (UCLA) si aici conduc o clinica pentru cu copii cu autism. Ne ocupam de acest lucru din 1962 si am fost foarte norocosi sa fim finantati pentru mult timp de Institutul National de Sanatate Mintala (NIMH) din Washington D.C., o agentie federala care ne sprijina. Am avut sansa sa fiu mai putin ocupat cu munca de profesor dar am avut ocazia sa fac cercetare si sa lucrez cu studenti straluciti. Astfel, am cooperat cu tineri dechisi la minte, foarte creativi. In plus, am avut mult sprijin din partea parintilor, care au acum 60 de ani si care au venit la noi deschisi, sprijinind enorm munca noastra. De fapt, din primele cercetari am descoperit ca acei parinti, lucrand cu copii lor, ajutau la dezvoltarea programelor de tratament mai mult decat o faceau profesionistii. In 1975 performanta unor foarte cunoscute institutii care lucrau timp de 2-3 ani cu copiii autisti era net inferioara in comparatie cu cea a parintilor pe care i-am ajutat sa lucreze singuri cu copii lor.

EILEEN HOPKINS: Era vorba de o investitie emotionala a parintilor ?

De fapt, ei nu credeau neaparat intr-o teorie a autismului, ei nu castigau bani daca sustineau o astfel de teorie. Parintii sunt deschisi la minte, intr-adevar.

EH: Lucrati in domeniu de 40 de ani, puteti sa ne decrieti viziunea dumneavoastra in aceasta privinta ?

IL: Va referiti la ce s-a intamplat intre timp.

EH: Exact!

IL: Ei bine, cred ca s-au intamplat multe lucruri. Cred ca principala dezvoltare, cel mai important progres, o reprezinta deplasarea din ce in ce mai mare a accentului pus pe abordarea stiintifica si mai putin pe cea filosofica bazata pe cercetarea stiintifica. Vreau sa spun ca oamenii vorbesc, ne descriu din ce in ce mai mult si mai exact ce anume fac cu copii iar noi extragem date, date stiintific obiective care pot fi prezentate. Sigur ca mai avem mult pana sa obtinem o astfel de acuratete dar nici nu putem ajunge undeva fara sa folosim, la fel ca multe alte domenii precum medicina, o abordare orientata stiintific. Ei bine, o astfel de abordare este reletiv recenta.

EH: Astfel credeti ca acestea vor fi zonele cheie ale cercetarii in urmatorii ani ?

IL: Da, multe lucruri indica aceasta directie, desi sunt probabil subiectiv, insa domeniul se departeaza de ceea ce se numea psihiatrie psiho-dinamica spre neurofiziologie si relatia comportamentala a creierului; persoanele din aceste domenii au fost intotdeauna oameni de stiinta si tot timpul au testat ipotezele si asa mai departe… Aceasta este o schimbare si ar trebui sa fim increzatori pentru ca stiinta a rezolvat o multime de probleme si in cele din urma va rezolva la fel de bine si problemele autismului.

EH: De la intuitiv la …

IL: Obiectiv, desigur

EH: Am discutat putin despre urmatorii ani insa care credeti ca vor fi dezvoltarile cheie ?

IL: Pai, cred ca am raspuns la aceasta intrebare, dezvoltarea principala o va constitui faptul ca oamenii vor inregistra comportamentele folosind date care pot fi prelucrate. Nu cunosc pe nimeni care sa previzioneze ce cauzeaza autismul si care va fi tratamentul adecvat si cred ca cele mai multe descoperiri se vor face accidental ceea ce este tipic altor domenii de stiinta. Dezvoltarea cheie este ca oamenii se departeaza de abordarea teoretica si se indreapta catre o abordare centrata pe baze de date cu informatii.

EH: Am vorbit despre cauze descoperite intamplator. V-ati gandit vreodata ca veti descoperi si un tratament ?

IL: Da, cred ca va exista un tratament al autismului atunci cand baza neurologica a autismului va fi descoperita si, daca ma intreb cat de repede se va intampla asta, banuiesc ca se va dezvolta gradual. Parerea mea este ca nimic nu seamana cu autismul, asa ca putem vorbi de mai multe tipuri de autism. Daca luam in considerare limbajul unui copil autist sau daca incercam sa il ajutam sa-si dezvolte limbajul, descoperim ca doar in limbaj exista diferente enorme si sunt probabil trei sau patru sau cinci sau chiar zece diferente de etiologie astfel incat cauzele sunt mult mai variate si mult mai complexe si astfel mult mai dificil de stabilit. Daca privim notiunea de autism ca pe un sindrom unitar vom avea zece sau chiar mai multe cauze. Ori cred ca acest lucru nu este prea productiv. Cred ca trebuie sa spargem problema in mai multe bucati: probleme de atentie, probleme de limbaj, probleme sociale, probleme emotionale, probleme ritualistice, probleme de autoagresivitate si accese de furie. Trebuie sa mergem pe bucatele insa chiar si asa, un singur aspect cum este limbajul poate avea multiple cauze. Iata cateva exemple: unii copii invata receptivele inaintea expresivelor dar avem si copii care nu progreseaza deloc cu receptivele pana nu ii invatam expresivele, practic astfel expresivele manevreaza receptivele. Avem unii copii care invata sa imite si alti copii care nu invata sa imite; unii copii pot asimila conceptul de prepozitie dar daca ajungi la conceptul de pronume si conceptul de timp nu se descurca. Vezi din aceste exemple ca alaturi de limbaj sunt probabil o multime de alte tipuri de probleme care pot sa apara. Drumul este lung si o sa dureze ceva, in jur de 30 de ani. Evident, domeniul este foarte, foarte dinamic si cred ca se vor inregistra progrese majore in 30 de ani dar nu vom descoperi un tratament universal al autismului.
In cazul unor copii vom intelege care sunt problemele lor dar in alte cazuri nu vom reusi.

EH: Deci credeti ca se va putea vindeca un aspect al autismului, sa spunem limbajul….

IL: Partial este corect, practic poti vindeca autismul unor copii la care intelegi in ce consta autismul lor iar in cazul altora progresul va fi minim pana vei intelege ce se intampla; exact asta ne arata datele noastre. Copiii arata la fel la inceput. Dupa un an sau doi de tratament iti dai seama ca exista o diferenta enorma intre ei. Practic, cred ca autismul este un drum intunecos care ne limiteaza si cred ca vad inceputul unei schimbari de model in stiinta. Intreaga teorie a autismului, a schizofreniei sau a oricarei alte afectiuni similare nu este o metoda folositoare in gasirea raspunsurilor.

EH: Credeti ca noi incercam sa incadram copiii in categoria autism in loc sa cautam altceva ?

IL: Mda, ceva de genul asta.

EH: Cum ati sintetiza contributia dumneavoastra in domeniul autismului ?

IL: Cred inca de la inceput ca raspunsul va fi lung; am lucrat psihanalitic multi ani. Am fost pregatit psihanalitic, am inceput prin 1952-53 si am lucrat in ceea ce se leaga bine cu acest domeniu, respectiv nevrozele, autismul si schizofrenia, pana prin 1961-62 si apoi inca cativa ani. Anii de dupa doctorat i-am petrecut la Universitatea din Washington. Am avut fericita ocazie sa lucrez cu persoane care sunt foarte bine pregatite la nivel teoretic; cred ca ii cunoasteti bine pe psihologii din Anglia care au publicat multe lucrari mai mult sau mai putin folositoare pe care orice absolvent le-a citit. Apoi, am realizat ca ne ocupam cu tratamentele fara sa stim daca ceea ce aplicam noi are rezultat sau nu. Lucram cu schizofrenicii la acea vreme, am avut norocul sa fiu student si practic nu imi castigam banii din asa ceva putandu-mi permite sa fiu mai flexibil si astfel prin 1961-62 am dezvoltat o evaluare denumita sistem de raspuns multiplu. Am putut inregistra in mod obiectiv cateva comportamente ale copiilor privind in acelasi timp la standardul propriu al accesului de furie, privind la ecolalie, privind la cum se joaca copiii cu jucariile si asa mai departe. Apropos de jucarii, am putut sa inregistram cu exactitate inceputul, sfarsitul, tipul de joc si am dezvoltat un sistem de masurare precisa a comportamentului copiilor, comportamentul insemnand tot ceea ce vezi ca face copilul: este fericit si rade sau se autostimuleaza. Dupa inregistrarea datelor am putut sa spunem cu exactitate ce fac copii si am introdus tartamente variabile, pentru a vedea daca se schimba ceva sau nu in comportament, iar asta a fost o realizare importanta. Inregistrarea cu exactitate a vietii emotionale, a limbajului si a dezvoltarii intelectuale a copiilor a fost principalul lucru in elaborarea tratamentelor.

Celalalt lucru pe care l-am facut, a fost ceea ce noi am numit conducerea experimentelor.
Am format un grup de copii pe care l-am impartit in doua. O parte a urmat un tratament iar ceilalti nu. Am comparat la final insa rezultatele nu au fost concludente datorita diferentelor individuale. Existau prea multe subtilitati care afectau masuratorile.

In 1961-62 am pus la punct ceea ce am numit “proiect etalon multiplu” pe care l-am dezvoltat cam empiric pana prin 1963-64 cand proiectul a inceput sa devina mai sofisticat folosind acelasi copil pentru autoevaluare. Practic masuram comportamentul unui copil la momentul zero, apoi dupa trei luni, apoi faceam un tratament si il evaluam di nou la sase luni. Am alcatuit proiecte etalon multiplu pentru cativa copii si am aratat prin comparatie cu momentul zero al fiecaruia ca tratamentele erau chiar folositoare. Am avut sansa !
Doua lucruri mi s-au intamplat dupa ce am ajuns la Universitatea Washington; primul a fost implicarea psihanalitica iar celalalt faptul ca existau o multime de psihologi orientati pe comportament (le putem spune psihologi obiectivi). Am fost foarte, foarte norocos sa ajung in America unde am ajuns oarecum intamplator cu tatal meu in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dupa ce am fost inrolat in armata norvegiana si am absolvit Colegiul Luteran din Irlanda, unde aveam masa plus casa gratuite si unde pentru banii de tigari lucram la spalatul vaselor. Lucrurile s-au schimbat la universitate unde am avut mentori care m-au ghidat in perioada studentiei si cu care am dezvoltat relatii stranse iar dupa absolvire m-au acceptat in grupul lor de cercetatori. Unul dintre ei, Espiro, era psiholingvist si mi-a trezit interesul pentru acest domeniu in care am dezvoltat un program de limbaj pentru copiii autisti. Cu Mark Chris Smith, cercetator in teoriile invatarii, am petrecut impreuna zile, luni si practic ani. Am invatat mult despre ei ca oameni, despre etica si filosofia lor; pe langa cunostintele academice am capatat si o experienta incredibila, asa ca ma pot considera foarte norocos.

Este adevarat ca nimic nu se compara cu descoperirile. Te uiti, incerci sa intelegi ce se intampla si deodata spui: “Dumnezeule, nu am stiut asta !”

EH: Stai, te uiti, te uiti si la un moment vezi ceva…

IL: Este chiar asa! Trebuie sa ai multa rabdare, eu am desigur, daca lucrezi in autism trebuie sa fii foarte calm pentru ca raspunsurile vin greu dar ceea ce fac acum reflecta ceea ce am invatat de la mentorii mei la Universitatea din Washington cu care am dezvoltat relatii personale dupa multi ani in care am lucrat ca asistent cercetator.

EH: Iar acum puteti impartasi experienta dumneavoastra si altor colegi.

IL: Intr-adevar dar si eu mai invat mult deoarece am o clasa cu 190 de studenti. Ma intalnesc cu ei de doua ori pe an, in primavara si toamna, iar apoi am o sesiune practica de laborator; studentii se descurca chiar bine la acest curs introductiv. Ma pot suna la clinica si trebuie sa lucreze foarte, foarte mult pentru a lua note maxime la examen. Interesul lor exceptional se transfera apoi copiilor iar eu castig din toate aceste descoperiri. De fapt, suntem co-autori in tot ceea ce facem.

Am avut o mare sansa sa lucrez la UCLA care, era o universitate noua pe vremea cand am venit eu. California a investit o suma enorma de fonduri, iar oamenii din California au trimis sume incredibile la universitate, vorbesc de milioane si milioane si milioane de dolari pentru a dezvolta totul. Oportunitatile in cercetare sunt mari iar eu nu am un merit prea mare. Doar iau de la acest mediu si dau inapoi la mama si la tata. Am o mama si un tata foarte buni si asta este important si practic le datorez totul.

EH: O incheiere foarte buna. Multumesc mult.
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.
jumbo
 
Posts: 350
Joined: Wed Jan 07, 2004 1:19 pm
Location: Bucuresti

Psychology Today 1974

Postby jumbo » Wed May 25, 2005 1:35 pm

“Dupa ce lovesti un copil, nu poti sa te ridici si sa il lasi balta; esti legat de acel copil.”

O. Ivar Lovaas intervievat de Paul Chance

(Sursa: Psychology Today, anul 1974, citata de www.neurodiversity.com)


PAUL CHANCE: Multi dintre noi au auzit despre copiii autisti, insa multe aspecte sunt contradictorii. Ati putea sa incepeti prin descrierea caracteristicilor copiilor autisti ?

IVAR LOVAAS: Copiii autisti sunt sever tulburati. Pentru ei oamenii nu par sa fie altceva decat niste obiecte. Ei nu ofera celorlalti prietenie; nu par sa se bucure cand sunt imbratisati. Nu se joaca cu alti copii. Parintii lor presupun ca sunt surzi deoarece nu reactioneaza la zgomote sau la comenzile verbale. Uneori parintii se gandesc ca acesti copii au probleme cu vederea, deoarece ei se lovesc de obiecte parand ca nu le observa si nici nu te privesc in ochi. Multi din acesti copii nu vorbesc sau au un vocabular foarte sarac. O parte din ei au o vorbire ecolalica, adica pur si simplu repeta ceea ce le spui. De exemplu, daca ii intrebi: “Cum te cheama ?”, ei raspund “Cum te cheama ?”.

PC: Multe din aceste simptome s-ar putea potrivi copiilor retardati. Dar copiii autisti sunt straluciti, nu-i asa ?

IL: Asta este o intrebare dificila. Intr-un fel copiii autisti sunt retardati. La urma urmei, multi dintre ei nu vorbesc, nu sunt in stare sa se imbrace singuri, si nu fac la toaleta. Practic sunt retardati in sensul in care sunt mult in urma varstei mentale normale. Motivul pentru care nu intra in categoria retardatilor este faptul ca, se banuieste ca au un potential pentru o functionare intelectuala normala si altceva este in neregula. Este doar o presupunere. Oricum i-ai numi, sunt copii afectati cu multe comportamente bizare.

PC: Exista copii care se dezvolta normal la inceput, iar apoi devin autisti ?

IL: Ma indoiesc. Ceea ce se intampla poate, este faptul ca parintii nu isi dau seama ca ceva nu este in regula. Dar cand copiii implinesc doi ani, doi ani si ceva, comportamentul este atat de bizar, atat de diferit de cel al copiilor de aceeasi varsta, incat nu poti sa nu iti dai seama. Nu aveam date foarte clare, insa ma indoiesc sincer ca copiii care se poarta normal in primii doi ani de viata, devin vreodata autisti.

PC: Credeti ca este ceva congenital ?

IL: Da, pana acum datele confirma clar faptul ca autismul este prezent la nastere.

PC: Cum e cu ideea ca parintii determina autismul ? Se spune ca parintii au o samanta de schizofrenie care ii fac pe copii lor sa fie autisti. Este adevarat?

IL: Nu. Pot sa va spun ca parintii cu care lucram, sunt niste oameni draguti. Ajungem sa ii cunoastem ca oameni, si cand reusesti sa faci acest lucru, iti dai seama ca nu exista nici un motiv sa credem ca ei induc copiilor autismul. Insa multi parinti se gandesc inca, ca pe undeva este vina lor. Ei au auzit ca parintii copiilor autisti nu isi arata dragostea cum trebuie, asa ca au indoieli privind capacitatea lor de a darui dragostea. Ce primesc in schimb ? Un comportament si mai bizar: copiii manjesc peretii cu fecale, isi musca parintii si au crize de furie violente. Parintiilor le este teama sa ii pedepseasca pentru ca li s-a spus ca acesti copii se comporta asa, pentru ca se simti neiubiti iar daca ii pedepsesc lucrurile se inrautatesc. Dar astea sunt niste prostii. Iar aceasta teorie a facut multi parinti sa se simta vinovati si a inrautatit comportamentul copilului.

In loc sa dam vina pe parinti, sa ii excludem din formele de terapie, sa ii indepartam de copii, noi i-am implicat pe parinti in procesul terapeutic. Le aratam parintilor cum sa recompenseze comportamentele potrivite, cum sa pedepseasca comportamentele nepotrivite, cum sa modeleze vorbirea si asa mai departe. Cand au o problema pe care nu o pot rezolva, noi incercam sa gasim o solutie. Dar, intr-un fel, parintele devine psihologul copilului. Iar acest lucru le face bine copiilor; fara cooperarea parintilor nu am fi putut face mare lucru. Intr-un fel, cand lucrezi cu un copil autist, incepi aproape de la zero. Ai in fata ta o persoana in sens fizic? Are par, nas sau gura ? Are, insa ea nu este o persoana in sens psihologic. Cand muncesti pentru a ajuta copiii autisti trebuie sa te gandesti ca trebuie sa construiesti o persoana. Ai materia prima, dar trebuie sa construiesti persoana.

PC: Pare un veritabil test de modificare comportamentala.

IL: Este un test pentru psihologie. Ceea ce putem face cu copiii autisti astazi este un pariu care ne spune mult despre pozitia psihologiei.

PC: De ce ar reprezenta realizarile noastre in lucrul cu copiii autisti o masura a gradului de dezvoltare al stiintei ?

IL: Copiii obisnuiti iti ofera prea mult, practic pe gratis. Asta fac ei. Ceea ce poti face cu un copil obisnuit nu reprezinta un test pentru psihologie si nici pentru parinti. De-abia cand intalnesti un copil autist, realizezi ca lucrurile nu se intampla asa cum ar trebui sa se intample si astfel descoperi ceea ce inseamna comportamentul uman. Cand limbajul nu se dezvolta esti fortat sa iti dai seama ce reprezinta defapt limbajul. Cand copiii nu dezvolta apropierea de alti oameni, esti obligat sa iti dai seama de mecanismul emotional.

PC: Dar asta face din copiii autisti modelul pentru oamenii normali. Daca arati ca un copil autist isi dezvolta un limbaj particular, nu trebuie neaparat sa iti arate cum un copil normal isi dezvolta limbajul.

IL: Da, e adevarat. Dar daca faci un copil autist sa vorbeasca si acel limbaj seamana mult cu limbajul unui copil normal, atunci e rezonabil sa te gandesti ca si alti copii invata sa vorbeasca cam la fel. N-ai dovedit-o dar lucrurile sunt evidente. Iar copiii autisti ne-au invatat ca un copil este o reflectare a mediului sau. El este mediul sau. Si, de vreme ce exista multe medii diferite, sunt multi copii diferiti in interiorul fiecarui copil. Unul din lucrurile pe care le inveti cand lucrezi cu acesti copii este faptul ca atunci cand reusesti sa gasesti ceva potrivit pentru mediul lor, comportamentul li se modifica considerabil. Este uimitor: le schimbam putin mediul si ei incep sa para normali.
Tipul de mediu pe care il oferim celor mai multi dintre copii este unul care le cere un mic efort pentru a indeplini o sarcina. Dar copiii autisti sunt diferiti. Mediul obisnuit nu functioneaza pentru ei. Acelasi lucru este valabil si pentru copii cu retard sau pentru copiii nevazatori sau surzi. Dar nu spunem pur si simplu ca un copil nevazator este fara de speranta si il internam intr-o institutie dupa care uitam de el. Copiii autisti sunt precum copiii nevazatori. Daca unui copil nevazator nu i se ofera un mediu special, daca incerci sa il tratezi ca pe un copil vazator, o sa ti se para ca e autist: se va invarti pe loc, se va rani si asa mai departe. Dar, daca pui problema corect, poti sa faci dintr-un copil orb sau surd sa para foarte aproape de normal. Tot ceea ce trebuie sa faci este sa construiesti un mediu instructiv. Asta facem noi cu copiii autisti.

PC: O tabla neagra nu este folositoare pentru un copil nevazator la fel cum un radio nu reprezinta ceva semnificativ pentru un copil surd. Copiilor autisti le lipseste ceva asemanator pentru o dezvoltare intr-un mediu obisnuit. Ce le lipseste ?

IL: Ei par sa aiba o atentie supraselectiva. Dati unui copil autist mai multe tipuri de impulsuri senzoriale si el va extrage un singur tip de impuls. Atentia este intotdeauna selectiva dar acesti copii par sa duca atentia la extrem. De exemplu, daca ii spui unui copil autist sa deschida usa, s-ar putea sa nu auda nimic din ceea ce spuneti; se poate ca el sa sa concentreze atat de mult pe miscarea buzelor tale incat sa nu auda sunetul vocii. Se intampla des ca ei sa te vada dar sa nu te auda, sau sa te auda dar sa nu te vada. Este ca o comunicare pe un singur canal. Nu stim foarte sigur daca aceasta deficienta este responsabila pentru autism insa avem cateva dovezi clare in acest sens.

(safrsitul primei parti)
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.
jumbo
 
Posts: 350
Joined: Wed Jan 07, 2004 1:19 pm
Location: Bucuresti

Postby jumbo » Mon Jan 23, 2006 1:41 pm

PC: Nu dobandesc deasemenea comportamente care dauneaza invatarii ?

IL: Ba da. Au crize de furie, si credeti-ma ca sunt monstrii, mici monstrii. Si pierd mult timp cu comportamente stereotipe pe care noi le numim comportamente autostimulante. De exemplu, se leagana inainte si inapoi sau se invart in cerc. Toti copiii fac crize si se comporta autostimulant, dar la copiii autisti aceste comportamente sunt extreme; pot face asta ore in sir. Inainte de a te apuca de dezvoltarea comportamentelor sociale normale, trebuiesc eliminate aceste comportamente inadecvate. O parte din copii ii musca pe altii sau se automutileaza. Nu poti invata un copil sa vorbeasca daca se automutileaza sau isi musca profesorul. In clinica noastra nu se intampla prea des sa ii muste pe profesori.

PC: Cum reusiti sa scapati de aceste comportamente ?

IL: Le dam una la fund, una buna la fund. Te musca, ii pui peste genunchii tai, le dai o palma la fund si sa vezi ce bine merge. Asa ne descurcam; ne descurcam bine cu astfel de comportamente. Asa procedam si cu comportamentul autodistructiv. Defapt, cu comportamentul autodistructiv am si inceput. Incercam sa ii invatam ceva pe copii, insa aveau un comportament atat de autodistructiv incat nu reuseam mare lucru. Unii copii erau foarte automutilanti.

PC: La ce va ganditi cand spuneti automutilanti ?

IL: Ei bine, cativa copiii isi muscau degetele. O fetita a inceput sa isi rontaie degetul mic de la mana stanga si si-a muscat rau toate celelalte degete. Si-a smuls deasemenea unghiile cu dintii. Alt copil si-a ros o mare parte din umar. Isi rotea capul, isi ridica umarul la nivelul gurii si isi rodea umarul. Si-a ros umarul pana la os. Aveam copii care isi spargeau nasul cu genunchii. Altii se dadeau cu capul de pereti sau de muchia metalica a dulapului. Nu toti copiii autisti fac asa dar sunt unii care se automutileaza. Tratamentul consta in izolarea lor totala. Am vazut copii de 10 ani care au fost izolati timp de 6-7 ani.

PC: Ce inseamna “izolare totala” ?

IL: Legati de pat. Copii erau legati de pat cu mainile desfacute astfel incat sa nu se poata atinge in nici un fel. Am invatat cum sa ne descurcam cu totul intamplator. Cand am inceput sa tratam copiii autisti am inceput cu doar un singur copil. Am luat-o pe Beth de acasa pe la ora 9 dimineata si intentionam sa o aduc inapoi pe la ora 3 dupa-amiaza. Aveam asadar cam 6 ore pe zi timp de 5 zile pe saptamana. Daca petreci atata timp cu o persoana ajungi sa o cunosti destul de bine. Defapt, petreceam cu ea mai mult timp decat cu proprii mei copii. Practic nu mai era pacienta mea, era doar un copil, la fel ca unul din copiii mei.
Beth se descurca foarte bine in anumite cazuri; invata foarte repede. Dar era deasemenea foarte autodistructiva. Intr-o zi, vorbeam cu profesorul ei in timp ce ea a inceput sa se dea cu capul de coltul biroului. Se dadea cu capul de colt deoarece dorea sa se raneasca pana vedea sangele curgand. Cunoscand-o atat de bine, am reactioant automat ca si cand ar fi fost copilul meu. Am imobilizat-o si i-am tras una la fund. Era o fata durdulie asa ca nu mi-a fost greu sa o prind. Si imi amintesc reactia ei: s-a intors catre mine si m-a privit ca si cand ar fi spus: “Ce mama naibii se intampla ? E o clinica psihiatrica sau nu ?” Si a incetat timp de 30 de secunde sa se mai dea cu capul de birou, a cantarit situatia, s-a gandit, apoi a mai dat odata cu capul de birou. Dar in acele 30 de secunde in care ea si-a dezvaluit startegia, profesorul Lovaas si-a conceput si el strategia. Prima data m-am gandit, “Doamne, ce am facut” insa am remarcat ca ea incetase sa se mai loveasca. M-am simtit vinovat dar m-am simtit grozav. Apoi a inceput din nou sa se loveasca; insa acum stiam ce sa fac. Vedeti, stiam ca se poate opri si s-ar fi oprit daca as fi lovit-o. Am lasat-o sa inteleaga ca nu voi pregeta sa o “strang de gat” daca mai face asa ceva iar asta era suficient. S-a mai lovit de cateva ori dar problema era pe cale de rezolvare. Unul din lucrurile pe care le-am invatat a fost faptul ca daca ii tratezi pe acesti copii ca pe niste pacienti esti un om terminat. Cel mai bun lucru este sa-i tratezi ca pe niste oameni.
Astfel am capatat un fel de specializare in tratarea copiilor automutilatori. Am luat unele dintre cele mai grele cazuri pe care spitalele de stat le puteau furniza. Am folosit socuri electrice si batai la fund ca pedepse. Procedura a fost simpla: am stabilit o pedeapsa alternativa pentru comportamentul automutilator.

PC: Cand spuneti “pedeapsa alternativa” va referiti la faptul ca ii socati doar cand se automutilau.

IL: Corect. Stateam aproape de ei si cand se raneau singuri strigam “NU” cat puteam de tare si ii priveam cu asprime in timp ce ii socam. Ce se intampla deobicei: socam copilul o data, el se oprea circa 30 de secunde apoi el incerca din nou. Parca spuneau: “Trebuie sa mai incerc asta o data ca sa fiu sigur”. Ca oamenii de stiinta. Mai incerca o data iar noi ii pedepseam inca o data si era suficient. Astfel puteam vindeca un comportament autodistructiv, chiar si unul care dureaza de mult timp in cateva minute.
Stim ca socurile sunt dureroase; le-am incercat pe pielea noastra si stim ca sunt durereroase. Dar si pentru cel care aplica pedeapsa este stresant. Chiar daca ai utilizat socurile cu succes in sute de cazuri tot te simti nelinistit; intotdeauna te gandesti ca urmatorul copil poate fi exceptia; poate il vei rani fara sa obti nimic bun. Insa ai o mare satisfactie cand il sochezi si vezi cum comportamentul automutilant inceteaza.
Imi amintesc de un baiat pe nume John care fusese pus in izolare ani la rand. Il luam din izolator la ora 9 dimineata. Se lovea peste fata si l-am socat. S-a mai lovit de cateva ori si de fiecare data il socam; acesta a fost sfarsitul comportamentului automutilant. Apoi s-a dus intr-un colt si a stat acolo pana pe la 9:30 apoi s-a ridicat si s-a uitat pe usa catre antreu. Apoi s-a repezit catre coltul sau. Pe la ora 10 s-a uitat din nou prin usa si s-a reintors la colt. Pe la 10:15 s-a plimbat prin camera dar nu s-a mai intors la coltul lui. Pe la 10:30 a intrat in hol si pe la ora 11 se misca liber prin camera.
Apoi am descoperit cateva chestii dragute. Statuse la izolator atat de mult timp incat uitase ce bine este sa te scarpini. Asa ca timp de o jumatate de ora s-a scarpinat: pe burta, pe cot, pe cap, pe fund. Placere maxima. Apoi a sarit de cateva ori ca sa isi puna muschii in miscare. Pe la ora 12 am hotarat sa ii facem o baie. Nu poti sa faci baie unui copil sever autodistructiv deoarece el se va lovi cu capul de cada si, cand vezi cum curge sangele, e destul de rau. Asa ca de obicei copiii sunt stersi cu buretele in pat. Dar, cum John nu mai era autodistructiv, i-am putut face o baie adevarata. Era innebunit. Statea intins in cada, complet scufundat si cu ochii deschisi, savurand momentul. Dupa baie, i-am dat sa manance si a mancat singur; in izolator trebuia sa i se dea de mancare cu lingura . Vedeti, dupa ce am depasit comportamentul autodistructiv, John a putut sa faca lucruri pe care nu le mai facuse de ani de zile. S-a pus in miscare. Astfel nu mai asteptam sa ajung la copii autodistructivi.

PC: Cum reuseati sa ii faceti pe copii sa nu se teama de dumneavoastra ?

IL: Buna intrebare. Nimeni nu pedepseste daca nu este pregatit sa isi dedice o parte din viata copilului respectiv. Nimeni nu pedepseste un copil daca in acelasi timp nu iubeste acel copil. De indata ce scapi de automutilare, incepi sa construiesti un comportament adecvat. Il recompensezi pe copil pentru ca face alte lucruri in loc sa se raneasca singur.

PC: Daca nu mai este preocupat sa se dea cu capul de pereti, poate face alte lucruri.

IL: Da. Si daca nu face, il incurajezi. Dar partea frumoasa in legatura cu pedepsele nu este doar eliminarea comportamentului autodistructiv ci faptul ca si adultul care administreaza pedeapsa este influentat. Odata ce ai atins un copil esti obligat moral sa lucrezi cu acel copil. Vedeti, acesta este unul din motivele pentru care oamenii se abtin sa foloseasca pedepsele: nu vor sa isi asume obligatii. Dupa ce lovesti un copil nu poti sa te ridici si sa il lasi balta: esti legat de acel copil.

PC: Ceea ce mi s-a parut intotdeauna ciudat este faptul ca poti sa il faci pe un copil sa nu se mai raneasca singur prin aplicarea unei pedepse. Te-ai astepta mai degraba sa le placa socurile.

IL: Stiu. Nu stiu exact de ce se intampla asta, dar functioneaza. Ceea ce se intampla de obicei este faptul ca un copil se loveste singur si cineva care il iubeste vine si are grija de el: iar copilul stie ca asta urmeaza se se intample. Vedeti, sunt cu totii facuti din aceeasi stofa; un copil care sufera este un copil de care avem grija si pe care il iubim. E ceva natural pentru noi iar copilul invata repede cum stau lucrurile. Acelasi lucru se intampla, poate mai putin evident, si in cazul parintilor cu copii obisnuiti. Uneori parintii devin atenti la copii doar cand acestia se poarta urat. Asadar, copiii se poarta urat si sunt bagati in seama. Parintii nu realizeaza ca recompenseaza un comportament neadecvat. Cand un copil autist se raneste singur si il bagati in seama, recompensati defapt o purtare proasta.
Practic il invatati sa se automutileze. Ceea ce trebuie sa faceti este sa ii oferiti multa dragoste dar pentru un comportament bun, nu pentru automutilare. Teoria care va spune ca acesti copii se automutileaza pentru ca se simt neiubiti va obliga sa il iubiti mai mult mai ales cand se raneste singur. Teoria suna grozav dar nu se aplica asa. Ceeea ce facem diferit in clinica noastra este ca in timp ce tratam copiii, strangem si date. Nu ne bazam pe impresiile noastre subiective cu privire la rezultate; inregistram comportamentul copilului obiectiv si precis astfel incat stim ce rezultate are tratamentul. Si descoperim ca daca ii iubim pe copii atunci cand se automutileaza, rata de raniri creste; daca ii pedepsim, rata de raniri scade. Daca e ceva ce experienta ne-a invatat este faptul ca nu trebuie sa ne bazam pe teorie. Teorile sunt neputincioase; nu te invata ce sa faci; sau te invata sa faci ceva daunator. Bazati-va pe datele voastre; mergeti pe drunul aratat de ele. Este munca lui Skinner pur metodologica; el cere sa descoperim ce efect are ceva si sa actionam in consecinta, mai degraba decat sa presupuna ca ceva functioneaza penrtu ca asa spune teoria.

(sfarsitul partii a doua)
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.
jumbo
 
Posts: 350
Joined: Wed Jan 07, 2004 1:19 pm
Location: Bucuresti

Postby jumbo » Mon Jan 30, 2006 1:35 pm

Paul Chance: Practic, Skinner identifica modalitatile de a obtine controlul asupra comportamentului cercetatorului si terapeutului si nu a porumbelului.

Ivar Lovaas: Exact. Cercetatorul trebuie sa fie condus de datele sale si nu de ceea ce ii spun colegii sau de ceea ce spune teoria. Nu am incredere in teorie; imi place metoda prin care descopar ce anume functioneaza. Am parcurs teoriile. Am pregatire analitica si toata viata am privit-o prin ochii psihanalistului. I-am analizat pe toti, chiar si pe parintii mei, pe surorile mele, pe fratii mei, chiar si pe dentistul meu.

PC: … care are o fixatie orala.

IL: Da, normal. L-am diagnosticat mai ales pe dentistul copilului meu. Vroia sa repare niste carii si i-am spus, “Acestia sunt dinti de lapte; de ce nu ii lasati in pace ?” Mi-a spus ca fata mea va mai avea nevoie de acesti dinti pentru o vreme si dorea sa ii plombeze. Si m-am uitat la el; avea ochii caprui si parul negru si am realizat imediat ca era un sadic oral. Vedeti, am fost atat de coplesit de ceea ce a spus Freud incat asta m-a influentat in tot ceea ce am facut. Am avut copii si stiam ca toate lucrurile pe care le spusese Freud puteau sa nu functioneze si am fost foarte inhibat. Nu puteam sa fiu furios dar nici iubitor. Era precum un bolnav. Eram pe cale sa devin precum multi colegi de-ai mei: nevrotic, inhibat, intelectualizat. Si nu doream sa fiu asa; lucrul acesta ma innebunea. Mai mult, lucrurile nici nu mergeau. Intr-un sfarsit, am inceput sa fiu mai atent la rezultate. Cred ca multi oameni fac astazi acest lucru, se bazeaza mai mult pe dovezile practice decat pe teoria unui mare om. Zilele marelui om in psihologie s-au sfarsit si imi place. Cred ca e grozav.
Vezi, poti fi atat de obsedat de un om mare si de marile teorii incat sa te pierzi in reflectie. Petreci atat de mult timp cu speculatiile teoretice incat nu mai faci nimic.

PC: Una din caracteristicile copiilor autisti este ca ei sunt preocupati cu un fel de leganat si niciodata nu obtin nimic. Sugerati ca terapeutii si academicieni se autostimuleaza. Sunt atat de procupati de teorii si castele de nisip incat…

IL: …incat nu ajung nicaieri. Asa este. Pentru ei conteaza mai mult ceea ce se intampla in lumea lor interioara si asta ii tine in forma. Daca crezi ca vei salva omenirea stand jos si despicand firul in patru, se vor intampla doua lucruri. In primul rand te vei simti bine, pentru ca e comfortabil. In al doilea rand, nu vei ajunge nicaieri.

PC: Devii un calugar.

IL: Devii cu adevarat un calugar. Uite aici, la universitate, multi profesori nu fac altceva decat sa se autostimuleze. Se joaca cu margelele. Exista comportamente sustinute de schimbari din lumea reala si exista comportamente sustinute de valorile personale. Prea multi dintre colegii mei se ghideaza dupa valorile personale. Scriu aritcole si carti insa nu au contribuit la gasirea unor solutii care preocupa societatea. Sunt precum calugarii care isi traiesc viata rugandu-se la Dumnezeu; asta este deasemenea autostimulant pentru ca nu exista motive sa credem ca rugaciunile produc schimbari climaterice sau previn razboaie. Si academicienii sunt la fel. Ei se pitesc in birourile lor, sunt oameni fini, amabili, au maini delicate, nu sunt atinsi de mizerie, si sunt perfect fericiti deoarece se simt bine autostimulandu-se. Si nu vor face nimic semnificativ pentru societate daca nu sunt fortati sa se schimbe. Orice institutie care nu trebuie sa se raporteze la cifre se va autostimula, fie ea biserica, guvern sau afacere.

Un copil autist este foarte fericit cand se leagana inainte si inapoi ore in sir, zi dupa zi. Ei nu vor face nimic productiv pana nu le vei schimba mediul, astfel incat leganatul sa nu le mai fie recompensat. Acest lucru este valabil si pentru profesorii universitari. Ei se vor autostimula pana cand altii le vor modifica mediul astfel incat autostimularea sa fie descurajata. Cand oamenii care finanteaza autostimularea la universitate vor taia fondurile si vor cere rezultate concrete atunci universitatea se va schimba.

PC: Asta semana cu cu cazul lui Beth de care ati vorbit inainte. Sfarsesti prin a te supara si a pedepsi genul acela de comportament. Universitatea cere una la fund.

IL: Intr-adevar, doar asa se va schimba.

PC: Insa publicul nu are acelasi grad de control asupra universitatii in comparatie cu cel pe care dumneavoastra il aveti in laborator in relatia cu copiii.

IL: E adevarat, dar cu cat oamenii sunt mai educati cu atat obtin mai mult control. Poti pacali sau inabusi numai oamenii needucati. Oamenii instruiti invata cum sa-i controleze pe altii si sa le ceara lucruri care pot fi numarate si masurate.

PC: Astfel psihologia va inzestra individul cu mai multa putere, nu cu mai putina.

IL: Asa este. Odata ce oamenii inteleg mecanismul de control al propriului comportament, obtin si instrumentele de control al comportamentului celorlalti. Nu se pune problema ca o persoana sa controleze comportamentul altei persoane; controlul este reciproc. Si cu cat intelegem mai mult despre comportament cu atat individul va deveni din ce mai important. El va dobandi un control mai mare asupra destinului sau si nu va trebui sa se bazeze pe experti care sa decida in locul sau. Politica, asa cum o cunoastem astazi, va inceta sa mai existe. Politicienii va fac rau; cei buni va duc cu zaharelul, cei rai va ard. Ceea ce cred ca se va intampla este ca in cele din urma fiecare persoana va fi profund implicata in luarea deciziilor care acum sunt in responsabilitatea guvernelor. Vom avea o democratie reala.

PC: Societatea va fi modelata mai mult de membrii sai decat de lideri ?

IL: Da, dar acest lucru se va desfasura treptat. Radicalii vor sa schimbe societatea foarte repede; insa lucrurile nu se vor schimba astfel si nici nu trebuie. Schimbarea rapida genereaza prea multe greseli. Nu poti sa descoperi societatea ideala stand intr-un fotoliu si cu atat mai mult sa gasesti o metoda de tratament a autismului. Trebuie sa experimentezi si sa obtii rezultate. Daca ceva functioneaza, pastrezi; daca incerci ceva si nu functioneaza, renunti la acea cale. In acest mod am descoperit cum trebuie sa modelam mediul unui copil autist; tot asa se va modela si societatea. Lucrul esential este ca oamenii sa inteleaga modul in care comportamentul este controlat de mediu; astfel ei vor deveni mai eficienti in modelarea societatii.

(sfarsitul partii a treia)
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.
jumbo
 
Posts: 350
Joined: Wed Jan 07, 2004 1:19 pm
Location: Bucuresti

Postby dora » Mon Feb 20, 2006 11:11 am

Un gand de recunostinta pt Lovaas
"Toata lumea stie ca anumite lucruri sunt imposibile, pana vine cineva care nu stie acest lucru si le realizeaza." :Albert Einstein
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby emil_c » Mon Feb 20, 2006 11:35 am

Mă întreb numai ce ar mai fi devenit Einstein dacă ar fi beneficiat de tehnicile descrise de Lovaas, dacă nu cumva ar fi crezut că lucrurile acceptate sunt posibile, iar cele neacceptate sunt imposibile.....
Andrei – n. 12.06.2000
Autism usor, atipic (sau nu)
emil_c
 
Posts: 142
Joined: Sun Jul 31, 2005 2:03 pm
Location: Oradea

Postby casandra » Mon Feb 20, 2006 4:55 pm

Asta in ipoteza in care Einstein ar fi avut nevoie de tehnicile astea, nu?
casandra
 
Posts: 98
Joined: Fri Oct 31, 2003 6:13 pm

Postby emil_c » Mon Feb 20, 2006 4:57 pm

bineînteles
Andrei – n. 12.06.2000
Autism usor, atipic (sau nu)
emil_c
 
Posts: 142
Joined: Sun Jul 31, 2005 2:03 pm
Location: Oradea

Postby dora » Fri Aug 06, 2010 12:24 pm

Omenirea a mai pierdut unul din eroii războiului contra autismului.

Recent, Dr. Ivaar O. Lovaas, cercetătorul american de origine norvegiană care a înregistrat primele succese în recuperarea din autism, a trecut la cele veşnice. Munca sa va fi continuată de fiul său precum şi de mii de alţi cercetători şi părinţi care doresc eradicarea completă a aceste necruţătoare tulburări cerebrale.

Dacă înţelegeţi limba engleză, urmăriţi articolul de pe blogul lui Harold B. Doherty şi vizionaţi filmuleţul. În filmuleţ apare şi un tânăr tratat de Dr. Lovaas (azi recuperat din autism). La întrebarea reporterului “unde ai fi fost dacă nu era Dr. Lovaas?” tânărul a răspuns fără echivoc: “viitorul ar fi fost destul de negru” (“the future would have been pretty bleak”).

http://autisminnb.blogspot.com/2010/08/ ... nd-of.html

Fie ca amintirea şi moştenirea lăsată de Dr. Lovaas să apropie şi mai mult ziua când autismul va deveni nimic altceva decât o dureroasă amintire.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Dr. Ivaar O. Lovaas, binefăcătorul a mii de copii din lumea întreagă
http://mariusfilip.blogspot.com/


http://blog.autismspeaks.org/2010/08/05 ... am-lovaas/
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Jun 08, 2012 12:33 pm

Autor: Ivar O. Lovaas
Număr de pagini: 528
Anul apariţiei: 2012

Titlul original: "Teaching Individuals with Developmental Delays. Basic Intervention Techniques"

Click pentru a vizualiza: Cuprins | Extrase din carte



Cunoscută și sub numele de „manualul ABA”, cartea este un titlu de referință din domeniul autismului și întârzierilor de dezvoltare. Sunt prezentate programele de început ale tratamentului comportamental și sunt descriși foarte detaliat pașii de lucru. De asemenea, cartea cuprinde și un capitol extensiv dedicat comunicării prin schimb de imagini (PECS).



Ivar O. Lovaas, care a fost profesor de psihologie la Universitatea California din Los Angeles (UCLA), este considerat fondatorul tratamentului comportamental destinat tulburărilor din spectrul autist.



Tratamentul Lovaas este extrem de eficient pentru majoritatea copiilor cu autism, dar în special pentru copiii care au un stil de învățare auditiv. Ceilalți elevi, care învață în mod preponderent vizual, pot beneficia de pe urma programului de comunicare dezvoltat de Nina Lovaas, Citirea și scrierea, precum și a Sistemului de comunicare prin schimb de imagini (PECS), dezvoltat de Andy Bondy și Lori Frost. Ambele programe sunt prezentate în secțiunea dedicată elevilor vizuali.



Scopul principal al profesorului Lovaas a fost să pună la dispoziția părinților mijloacele care să-i ajute să implementeze un program intensiv de tratament comportamental la domiciliu (40 de ore pe săptămână). Cartea prezintă însă interes pentru oricine dorește să cunoască modul în care învață copiii cu autism, precum și mecanismele aflate în spatele problemelor comportamentale asociate în mod frecvent cu autismul (lipsa de motivație și atenție, autostimularea, accesele de furie).



Cartea a apărut cu sprijinul lui Damian Nedescu și al Centrului Horia Moțoi.

http://www.editurafrontiera.ro/index.ph ... &Itemid=28
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI


Return to ASPECTE TEORETICE

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron